As defila prin tot Parlamentul Romaniei, printre toti guvernantii Romaniei, cu intrebarea “Ce stii sa faci?”. Si as incepe in primul rand cu domnul Crin Antonescu: “Batrane, ce stii sa faci?” Arata-mi si mie o dexteritate. Stii sa faci un scaun? Stii sa scrii un text de istoric, cum zici ca esti? Arata-mi ceva. Arata-mi ca poti si altceva in afara de clampaneala. Uitati-va la CV-ul lui Mitterrand, al lui de Gaulle, al lui Helmut Kohl. Sunt oameni care au crescut intr-o anumita calificare umana si profesionala. Nu se poate sa te trezesti peste noapte conducand un stat si spunand “Ich bin ein Berliner”. Reactia, poate ca ati citit-o deja, ii apartine lui Andrei Plesu.
E, poate, singurul lucru de bun-simt care poate fi pastrat din desfasuratorul public al ultimei saptamani. Restul sunt intriga politica, referendum si o intoarcere la discursul „ei versus noi” revenit la suprafata dintr-un bazin al dejectiilor trecute pe care, naivi, il credeam inchis etans.
Cautam, asadar, un alt rest, un rest al nostru care nu lasa dator pe nimeni la capitolul normalitate: lectura si o ceasca de ceai intr-o curte cocheta de pretutindeni.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
O carte despre tara pierduta, exil, pierderea unei limbi si inadecvarea care se naste de aici. Dupa mine este cea mai buna carte a lui Norman Manea, scriitorul roman din Statele Unite care anul acesta a primit recunoasterea Uniunii Scriitorilor din Romania, desi ar fi meritat-o inca de acum mai bine de un deceniu. Dar atunci nu era o figura populara printre conationalii orbiti de un patriotism isteric si prinsi de propriile orgolii.
Scrie simplu si atotcuprinzator Norman Manea, scapa de camasa de forta a cliseului, dar reuseste sa prinda magistral trecutul care nu ii da pace si sa aseze intre granitele tolerabilului prezentul intoarcerii in Romania anului 1997.
Ciudat cum Romania anului 1997 nu este prea diferita de cea a anului 2012. Aceeasi ingustime a orizontului unor contemporani, acelasi oras stins si cenusiu, mizerie si caini. Am cautat licarul de optimism in Norman Manea. L-am gasit in serenitatea cu care scrie despre pierderi (o tara, mai multe case, carti, familia, o limba si cativa prieteni) si in intimitatea pe care o dezvolta cu moartea.
Cititi aceasta carte, s-ar putea sa fie lectura verii pentru voi.
In cartierul Cotroceni din Capitala, la baza Parcului Romniceanu, gasiti pe strada Grigore Romniceanu, la numarul 7, intr-o cocheta casa, un salon de carte si ceai. Va recomand gradina pentru serile toride de vara. Va asteapta recitaluri de chitara si delicioase prajituri de casa la lumina lampadarelor care atarna de crengile copacilor din curte. E un loc intim, care predispune la confesiune, asa ca fiti selectivi cand va alegeti compania cu care sa mergeti la Infinitea.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
In luna aceasta torida, dupa ce a plecat, navigator nepriceput si neincrezator, spre portul celor treizeci de ani, Andrei Craciun nu poate, dar nici nu vrea, sa lase in urma cinci carti de George Orwell.
Am fost candva in situatia de a face un clasament al scriitorilor preferati si un altul al cartilor preferate. L-am nominalizat (auzi verb – „a nominaliza’’!) atunci pe Orwell pe locul al treilea, desi ar fi meritat mai mult, iar dintre toate cartile lui asezasem „O fata de preot” cel mai sus. De ce? Ceilalti ar fi ales altfel – „1984” sau „Ferma Animalelor” – si ar fi avut, probabil, dreptate. Acel clasament a aparut insa intr-un ziar si nu fac un secret din a fi avut orgoliul de a incerca astfel sa determin macar un cititor sa gaseasca aceasta carte. Ceea ce nu inseamna ca „O fata de preot” nu ar fi cel putin la fel de buna ca „Aspidistra sa traiasca!” sau ca „O gura de aer”! Cand a scris-o, Orwell avea 32 de ani, trecuse, fara sa stie, de jumatatea vietii si era deja un romancier complet.
Povestea lui Dorothy, fiica preotului, care rabda totul nu ca sa capete cununa, ci din alt motiv, mai profund, ba chiar mai divin, nu a avut pana acum suficient public. Am naivitatea sa cred ca daca ar fi citit mai multi aceasta carte despre credinta si despre impletitura de spini care este saracia, lumea ar fi fost alta, mai buna, sigur departe de deseul dezgustator care a ajuns.
Capitolul trei, care se intampla in Trafalgar Square, capitol de geniu, impiedica aceasta carte sa devina o amintire care, mai tarziu, sa fie impinsa neglijent la o parte, ca si cum n-ar fi existat. „O fata de preot” a existat si a anuntat atunci, in 1935, un scriitor sensibil la sensibilitate, cu vocatie de martir, de autentic revoltat in numele dreptatii, asadar o exceptie in acel spital de nebuni care era deceniul al patrulea. „O fata de preot”, acest continent de luciditate in marea, abisala, lipsa de substanta a epocii, il profetea corect pe Orwell: adevarata constiinta a secolului XX.
„Nu suntem o familie, dar daca suntem nu o conduc membrii potriviti”, cred ca a scris candva Orwell. E corect, nu mai e nimic de adaugat. Raul intra prin aceasta plasa tot mai larga – tesuta fiind din indiferentele noastre. Orwell nu era indiferent, iar „1984” este strigatul unui disperat care-si refuza deznadejdea. Recititi aceasta carte macar la patru ani odata, macar la fiecare ciclu electoral. Winston, eroul fragil si invins din „1984”, va va ajuta sa cerneti daca nu binele de rau, atunci raul de mai rau. Recititi-o mai ales acum, mai ales in Romania.
Simt venind inspre mine un imperativ de a scrie ceva despre un senator PSD cu mustata si altceva despre porci. Dar refuz, nu scriu: „Ferma Animalelor” este prea mare pentru comparatii atat de mici. Daca as fi profesor la Stiinte Politice, desi nu voi fi, as recomanda aceasta carte de la inceput. As adauga o singura fraza, cu o voce sceptica, dar, in secret, optimist. O singura fraza: „ Fiti atenti la ce face puterea fara critica!”.
Nu am citit nicio carte mai onesta despre razboi. Abia citind-o, am inteles de ce veteranii imi vorbeau despre razboaiele lor ingroziti, dar, dar!, melancolici.
Doua dintre eseurile din aceasta carte – „Cum mor saracii” si „Anii bucuriei” – ascund paradisul cel mai intim al viselor mele de cititor care spera, zadarnic spera, sa devina candva scriitor. „Carti sau tigari” arata un Orwell care trebuie ca a fost asa: ftizic, nefericit, cu sperantele slabite de prea multa judecata dreapta.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
Am nimerit, intamplator, peste un text publicat de Andrei Plesu in „Dilema”, in martie 1996. Nu ma dau in vant, indeobste, dupa moralistii dintr-o tara lipsita de morala, iar domnului Plesu si prezentei sale post-decembriste in spatiul public le-as face un inventar mai degraba critic. Una-i una si alta-i alta, insa, vorba lui Ovidiu Ioanitoaia, pentru ca textul din 1996 de care va spun n-are legatura nici cu arderile publice ale lui Andrei Plesu, nici cu acelea interioare. E un text despre populism a carui constructie il face fermecator si a carui actualitate – inspaimantator.
Doar cateva pasaje:
- „Populismul si-a pierdut caracterul benign in momentul in care idealismul poporului curat si oropsit a fost inlocuit cu realismul poporului manipulabil. Poporul a devenit masa de manevra la indemana tuturor demagogilor, oportunistilor si aventurierilor politici”
- „Populismul strica poporul pe care il flateaza. Avem numeroase exemple chiar pe scena politica de la noi. Unele partide si-au facut o platforma din a stimula insusirile noastre negative: xenofobia, fudulia tampa, mania persecutiei, bascalia iresponsabila, lipsa de respect pentru valori. Flatarea defectelor nationale e una dintre consecintele inertiale ale totalitarismului, chiar si in perioadele post-totalitare”
- „Populistul are o repulsie spontana pentru asezarea ierarhica a lumii. Cei de sus sunt admonestati in semn de solidaritate cu cei de jos, cei de jos sunt lingusiti talhareste pentru a fi atatati impotriva celor se sus. Si unii, si ceilalti sunt materia prima a unei strategii interesate si subversive”
- „Ordinii verticale si comportamentului nobil, populistul le opune entropia orizontalei si surescitarea tutuielii”