Ecuația cu mai multe necunoscute a timpului nostru

Suntem o epocă de tranziție – poate ultima epocă în care au existat oamenii așa cum îi știam. Ce va urma? Orice pariu e nebunesc.

0

Dacă am putea decupa și studia o singură mare putere a timpurilor noastre, una fundamentală și omniprezentă, ne-am opri la puterea maselor. Ce putere au ele și ce fac cu puterea aceasta?

Masele au o putere pe care n-au mai cunoscut-o înainte de secolul XX (o consecință a remarcabilului progres al științei din secolul al XIX-lea – și cunoașteți ce s-a întâmplat când masele s-au predat despoților în secolul XX). 

Secolul XXI a început categoric ca un veac al maselor. Ce înseamnă asta?

Înseamnă:

a) o dictatură a mediocrității, una totuși blândă, din care se poate evada în nișe căci excepționalul este îngăduit;

b) abolirea culturii dialogului;

c) totul se face pentru gustul maselor (care nu cunoaște progresul decât în mod excepțional): politică, tehnologie, artă, divertisment;

d) cultul postadevărului în noua lume virtuală.

Dar chiar au masele puterea? – sau ele sunt doar un instrument al adevăraților patroni ai vremurilor (și spiritului), deținătorii de capital dependenți de consumul maselor?

Să convenim că aceste două mari forțe contemporane se potențează (și atacă) reciproc. Și din acest dans rezultă chiar cultura modernă, cum avem pretenția să numim epoca noastră. 

Nu e nimic nou aici: totul a fost intuit (și până la un punct explicat) de o sută de ani de cei care s-au apleca asupra psihologiei și apucăturilor mulțimilor (de la Gustave Le Bon la Ortega y Gasset și Elias Canetti). 

Acum însă, la început de 2020, putem vedea fenomenul în mecanica desfășurării sale zilnice. Suntem sub marșul triumfător al maselor.

Până acum în istorie, venirea maselor la putere nu a marcat decât sfârșitul unei civilizații. Dar aceasta este o istorie veche. Masele de astăzi au pretenția unui prezent continuu victorios. Este o pretenție desigur exagerată.

Așa cum știm, tot ce s-a întâmplat în trecerea timpului a cunoscut și un revers: am avut revoluții și contrarevoluții, am avut umanism care a generat un post-umanism foarte aproape să devină astăzi contra-umanism. 

Există legi și în istorie (altele decât cele propuse de tovarășii Marx și Engels, dar totuși există). Cea mai importantă dintre ele este aceasta: nu știm deocamdată ce va urma, istoria nu se repetă decât ca aparență, fiecare zi e o nouă zi, ridicată ca o consecință, dar mereu supusă hazardului, absurdului și nenorocirii.

Putem doar să intuim.

În măruntaiele acestui timp al maselor se naște deja ideea care îi va succeda și care va trebui să ne ducă și mai departe. Nu li se poate lua maselor ce li s-a dat deja – dar poți să armonizezi trei fenomene atât de însemnate precum democrația liberală, suveranitatea și globalizarea? 

Trăim de fapt la mijlocul unui război mai însemnat, între trecutul care nu vrea să treacă și viitorul care nu știe cum să se nască. 

Suntem o epocă de tranziție – poate ultima epocă în care au existat oamenii, așa cum îi știam. Ce va urma? Hibridizarea, robotizarea, apocalipsa climatică, întoarcerea la comuna primitivă? Orice pariu e nebunesc.

Ce știm până acum este că masele (mai educate, dar paradoxal și mai inculte) au dobândit certitudinea că își pot dicta singure destinul. Este o iluzie, o insolență caraghioasă, o inevitabilă întâmplare bună? Contează mai puțin. 

Mai importante sunt consecințele noii simbioze a puterii între cei care dictează maselor și ce le dictează lor masele.

O dublă dictatură cu supape într-o lume a dominației capitalului, a iliberalismului și a foametei de hrană, tinerețe veșnică și nemurire, trăim așa – răstigniți între refugiați și turiști – contopirea sexelor, progresul medicinei și polarizarea extremă a adevărurilor pe care le credeam cândva eterne.

Aici ne aflăm. Ce va ieși de aici? Să mai avem puțintică răbdare. Urmează actul IV, care – cândva – era și ultimul. 

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un Grand Slam
Cel mai mult îmi plac turneele mari de tenis în care experții/specialiștii/comentatorii o dau pe Simona Halep ieșită din primele tururi. Simona e deja în turul patru la Open-ul Australian. Nu ratați a doua săptămână de meciuri și o foarte probabilă întâlnire între Federer și Djokovic. Până atunci, luni dimineața, Nadal îl întâlnește pe Kyrgios. 

Informație și context
Despre un virus dificil de oprit care a ajuns deja și în Europa. 

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un film la zi
The two popes

Un alt film la zi
Dolor y gloria. Ultimul Almodovar.

Un film câștigător la Cannes în 2018
Shoplifters. Nipon.

O carte
Prăbușirea. De Scott Fitzgerald. Editura Polirom. 

Un serial la zi
The Outsider

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Marele absent
Bilanț al teologului (& preotului) Radu Preda la vârful Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (de unde a fost destituit recent): în 37 de luni de activitate a emis 57 de decizii în vederea delegării propriilor atribuții executive, pentru o perioadă totală de 353 de zile lucrătoare (în care și-a încasat integral beneficiile bugetare).

În ciuda evidențelor zdrobitoare compilate într-o notă de control obținută de Să fie lumină, Preda consideră că mandatul său la IICCMER a fost un succes administrativ – și deplânge viitorul cercetării crimelor comunismului, domeniu văduvit de managementul său competent și responsabil.

O mostră sublimă de impostură creștinească, AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.