
Protestele anti-RMGC din ultima saptamana au evidentiat un fenomen: ne solidarizeaza doar ceea ce ne diferentiaza. E valabil pentru ambele tabere: pentru cei pro-exploatare, multimile din strada sunt un fel de confederatie de grupari suspecte, radicale, de pierde-toamna ocupati sa submineze tot – de la investitii straine la capitalism autohton; pentru cei contra, neafiliatii sunt fie vanduti, fie – mai rau – nepasatori ori ne-echipati cu datele esentiale pe care ar trebui sa le posede cetateanul unei democratii.
Solidaritatea, de ambele parti, nu e gandita decat in termenii complicitatii: exista – gandeste fiecare tabara despre cealalta – interese precise, obscure, pentru care sunt / nu sunt in strada. De pe ambele baricade, invariabil, ideologii revendica atasamentul national. Si, desi e atat de mult relativism in argumentul asta, toata lumea are pretentia analizei definitive, integratoare, care sa clarifice, mereu, doar solidaritatile gaunoase ale celuilalt.
Asa se-ajunge, de pilda, ca un domn care semneaza in Revista 22 sa scrie fara niciun sentiment stingher in varful pixului ca “idiotii utili” care l-au instalat pe Victor Ponta la Palatul Victoria il distreaza astazi prin avantul lor anti-USL.
In splendida logica a creatorului de opinie publica, nu exista o ierarhie a prioritatilor. De ce l-ai da, de exemplu, jos pe Nicolae Ceausescu daca n-ai facut altceva decat sa joci in rolul “idiotului util” pentru Ion Iliescu? La scara mai mica, esti condamnat ca, dupa ce ai strigat impotriva austeritatii Basescu-Boc, sa-ti asumi vina istorica de a-l fi inscaunat pe Ponta.
Sa ne amintim, totusi, ca dupa domnul Boc la Palatul Victoria a ajuns un altul, domnul Ungureanu, ocupat sa dea poporului lectii de dat cu lopata in zapada si comenzi propriului secretariat de cumparat unghiere, creme de corp si carne de vita din Japonia. Dupa care, domnul Basescu, care sustinea ca nu-l va instala niciodata pe domnul Ponta premier, l-a numit exact pe sotul doamnei Daciana in fruntea guvernului. Dupa care, s-au purtat niste batalii politice mizerabile in care unii dintre cei din Piata nu numai ca n-au stat alaturi de domnul Ponta, dar – grozavie! – l-au sprijinit indirect pe domnul Basescu.
La final, prin luna decembrie a anului trecut, s-au organizat niste alegeri care au consfintit ceea ce oricum s-ar fi intamplat chiar si fara Piata Universitatii 2012: democrat-liberalii s-au prabusit, social-liberalii au castigat o majoritate parlamentara masiva. Concluzia? “Idiotii utili” l-au pus pe Ponta premier.
O alta complicitate oneroasa e vazuta de un editorialist Hotnews in faptul ca protestatarii anti-RMGC promoveaza principii anti-capitaliste si anti-occidentale, iar semintele acestora vor da roade monstruoase in curand.
Nu e greu sa derulez in minte un alt film de groaza: domnul cu pricina stand nestingherit la masa cu domnul Ion Cristoiu. Nu e greu pentru ca se intampla relativ des: tot felul de domni pro-capitalism si pro-occident stand in studioul B1TV la aceeasi masa cu omul ale carui idei si principii nu le (mai) considera ca fiind roditoare de monstruozitati. Iata cum, de fapt, solidaritatile noastre se remarca mai ales prin independenta celor care le compun. Metoda veche romaneasca: fiecare se descurca cum poate.
Pentru cei care inca mai cred ca exista ierarhii ale prioritatilor, solutia e simpla: indiferent daca se flutura lozinci pro sau anti capitaliste, e pur si simplu gresit s-arunci in bratele legislativului un proiect care tine de competentele executivului, asigurandu-te in prealabil ca ai scos cu mana autoritatii publice toti spinii administrativi si legali din calea afacerii private.
Om fi stiind, de la Adam Smith incoace, ca perseverenta prin care actorul privat isi urmareste propriile interese produce bunastare pentru toti, dar e util sa ne mai si intrebam daca e doar un detaliu faptul ca, in cazul RMGC, nu se externalizeaza doar locuri de munca, profit, redevente, taxe, ci si un lac plin de cianuri, plus – e cat se poate de clar urmarind traseul afacerii, de la acordarea licentei de exploatare pana la incropirea proiectului de lege al Guvernului Ponta – foarte, foarte multa coruptie.
Poate ca, inainte de a imparti intre tabere rolurile de “idioti utili” ar fi bine sa vedem cine ne distribuie pe toti, indiferent de optiuni, in pozitia asta.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Decat
Inainte sa fie abuzat de publicisti care compun texte monotone, lipsite de orice pisc, inainte sa fie tarat in derizoriu de toti acesti jurnalisti complacuti in nesfarsite campii de clisee, autorii unor articole impecabile dupa reteta, nule ca exprimare a unui elementar talent, inainte sa fie, deci, pavaza, daca nu brandul, acestor insi care tot bifeaza in operele lor minore temele mari din strategiile de raspundere sociala ale corporatiilor, cuvantul “decat” a facut oaresce cariera in Bucuresti.
Recitesc „Cum am devenit huligan”, caci cochetez cu un doctorat in opera lui Mihail Sebastian, cel mai bun scriitor roman de dinainte de Radu Cosasu, si ajung la o nota de subsol, desi ar trebui o numesc mai degraba o nota de inalt. Dau, ca peste un miracol, peste aceasta intamplare intre Mihail Polihroniade si Belu Silber, celebri in Interbelic, unul la extrema dreapta, celalalt la extrema stanga, oameni care au gasit puterea sa recunoasca totul in aceasta fraza zguduitoare: „Vedeti, noi nu suntem decat prieteni. Asta nu ne angajeaza la nimic”.
Comentariul lui Sebastian este prompt, este impecabil, nu am nimic sa ii adaug, nimic sa ii reprosez:
„Acest decat este un breviar de psichologie bucuresteana. El explica foarte multe lucruri, el scuza totul (…). Pe oamenii acestia nu-i angajeaza cu adevarat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viata, nici moartea. Orice fac, orice spun ramane mereu undeva, intr-un colt de constiinta, un zambet care anuleaza ce au facut, retracteaza ce au spus. Rigoarea, sub orice forma, nu este de resortul lor. Sunt niste oameni liberi. Poate ultimii oameni liberi din Europa, caci faptele nu-i leaga, ideile nu-i obliga”.
Recomand, de altfel, „Cum am devenit huligan” mai ales acum, cand este din nou isterie si e tot mai greu la centru, sub ploaia de pietre de la dreapta, cum si sub ploaia de pietre de la stanga, care, de altfel, oricum, cum se si stie, aici sunt doar un moft.
-
Filmul 2 Guns
Pelicula aceasta cu Denzel Washington si celalalt tip, al carui nume oricum nu se va retine, desi e un actor mare, fara sa fie urias, bun sa traga cu pistolul in gaini ingropate pana la cioc, sa fie aspru, dar nu mojic, tipul asta care stie sa para muncitor cu ziua in Texas, sa seduca femei oricum usoare si sa tradeze si sa fie prieten, adia esentialul unei vieti, e cu mult mai buna decat ati crede. Pelicula aceasta, asadar, este, desigur, una dintre acele prostii americane de sambata seara, dar este, totodata, superioara realitatii imediate.
-
Revolutia
Fara sa fiu hipster, fara sa fiu activist, fara sa fiu macar optimist, sceptic pana la ultima baricada (am dreptul sa cred ca Romania e incurabila?), am fost si eu in Piata, sa vad, gazetareste, dar si sa strig, cetateneste, ce era de strigat.
Cred ca Rosia Montana este expresia unei coruptii specifica subdezvoltarii noastre, dovezile sunt clare, s-au prezentat deja, cred ca aceia care si-au patat mainile cu aur murdar isi merita dispretul care se abate acum asupra lor, cred ca acesta, dispretul, va fi singura lor pedeapsa, si mai cred ca exploatarea aceasta nu trebuie sa se faca, dar se va face.
As reprosa, totusi, miscarii, in primul rand, lipsa de seriozitate. Nu asa se face o revolutie, fie ea si pasunista, de poiana urbana. Fara violenta!, fara violenta!, fireste, dar pentru o schimbare tot ar trebui macar 1% din populatia daca nu a unei tari, atunci a unei capitale.
Apoi, e ceva curios, lejer, de instagram, asa, in felul in care biciclistii, si barbatii acestia tineri care poarta mustata in bataie de joc la adresa mustatii, ceea ce este odios si vorbeste despre suflete mici, si minunatele feministe, si tristii corporatisti, si „creativii”, si ecologistii convinsi, si cointeresatii de prin oengeuri, si multi, multi altii care altfel, fara acest septembrie, ar fi simtit, pe buna dreptate, ca n-au niciun rost in viata, e ceva curios, fara sa fie, insist!, deloc maret, in felul cum reusesc sa aiba sentimentul datoriei implinite.
Revolutia asta pentru Rosia Montana imi pare inca o forma, importata si la noi, fara filtru, fiindca asa este moda – se poarta protestul.
Cauza mi se pare importanta, dar nu realista. Sunt lucururi mai aproape, mai la indemana, mai grave pentru fiecare dintre noi, care reclama pumnii stransi si ar avea nevoie de tot atata energie.
Eu, unul, mi-am facut foamea, mi-am indurat, in singuratate si decenta, suferinta pentru cele in care am crezut. Sunt luni de zile de cand am parasit o redactie pentru ca nu am vrut sa abdic de la o idee – pe care o gaseam, si o gasesc si acum, justa, si care nu e departe de jaful de la Rosia Montana.
Nu-i condamn, deci, pe protestatari, sunt alaturi de bunele lor intentii, dar nici nu ma grabesc sa ma inchin lor – am vazut enorm de multa superficialitate acolo, stridente de camin cultural si o neintelegere profunda a lui cine este cine. Una peste alta, mi s-au parut niste proteste modeste, marunte, departe de importanta de Apocalips pe care le-o dau protestatarii insisi, dar poate ca asa sunt toate inceputurile, iar despre tinerii acestia se va vorbi cu ingaduinta cuvenita, dintotdeauna, pionierilor.
Presa a fost ca, in ultimii ani, penibila, cand nu absenta. Iar autoproclamata presa independenta a facut, mai degraba, comunicare publica pentru organizatiile contra exploatarii. Asta nu mai e jurnalism, apele sunt deja prea amestecate, cand nu sunt doar murdare. Macar atat de s-ar intelege in urma noptilor acestea: ca e rau ca presa, asa veche cum era, tradata, intai si intai de public, a murit, ca e oribil ca fantomele ei pricep prea putin din agonia vesela in care au sfarsit.
-
Copilul si cainii
Orasul acesta, impartit intre caini si oameni, cand criminali unii, cand criminali ceilalti, nu are nimic civilizat. E primitiv, e primitiv pana in ultima sa fibra, functia de baza a unei societati, protectia in fata fiarelor cu patru sau doar doua labe, nu e implinita. Iar toate argumentele latrate peste ziduri nu arata decat ca aici nu poate dezbate. O lume din care ratiunea a fost alungata, strabatuta de un sentimentalism dintre cele mai jalnice, o lume care, sa nu fim naivi!, nu are memorie, nu are nici viitor. Recomand de aceea, pentru cine inca mai poate, ultimul cartus: biletul doar dus.
Cainii vor fi sau nu vor fi omorati, dar copilul acela a murit in zadar, iar vremurile acestea, asa cum mi s-a comunicat, printr-un scurt mesaj scris din provincie, exclud copilaria.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
O melodie
-
Cand te saturi de incosistenta umana
Povestea unui activist al dragostei sintetice.
-
Vulnerabilitati
Smartphone-urile sunt mine de aur la nivel de informatii pentru ca stocheaza esentialul despre utilizatori: contacte, date despre comportamentul utilizatorilor si despre locurile in care acestia merg, informatii despre pasiuni, poze si, uneori, numere de conturi si parole de tot soiul. Un text despre vulnerabilitatile unor instrumente care ne-au dat lumea peste cap si ne-au redesenat viata.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Rosia Montana pune cruce Guvernului Ponta, nu invers
Abracadabranta situatie! Guvernul Romaniei anunta, prin vocea premierului Victor Ponta, ca “proiectul Rosia Montana este inchis” si ca tot ce-i mai ramane Parlamentului de facut este sa-l puna “rapid pe ordinea de zi” si sa-l respinga “in procedura de urgenta”. “In mod cert vor exista procese”, completeaza seful Executivului, dar – pentru a relua un argument folosit zilele trecute de domnul Ponta – “Guvernul este absolvit de raspundere”.
Oare? Hai sa privim prin lentila sistemului politic. Romania este o democratie reprezentativa. Intr-o democratie reprezentativa, scuzati redundanta, intreg esafodajul politic se contruieste pe tehnica reprezentarii. Simplu spus, cetatenii deleaga la vot opinia reprezentativa catre un corp politic insarcinat sa aduca in acelasi for de dezbatere, compromis si decizie diferitele optiuni divergente dintr-o societate. In retorica sa anti-prezidentiala, Uniunea Social Liberala a pedalat indelung pe acest argument: Parlamentul este singura instanta care poate sa produca opinii reprezentative pentru societate.
Libertatea de expresie ii permite, desigur, oricarui cetatean sa emita optiuni politice si tot ea le da dreptul unor grupuri, indiferent de consistenta lor numerica, sa-si exercite dreptul la cuvant. Cu toate acestea, chiar daca manifestarile indivizilor sau grupurilor iau forme publice, ele raman – din orice unghi le-am privi – niste opinii particulare. Ele se adreseaza unor audiente precise, in situatii date, fara a putea avea pretentia ca sunt valabile pentru intregul corp politic. Altfel, ajungem in situatia de a avea o societate dupa chipul si asemanarea premierului Ponta: cu optiuni pro si contra in egala masura de reprezentative, fara nicio posibilitate de a fi mediate.
Ceea ce face in momentul de fata Guvernul Romaniei este nu doar sa mearga impotriva filosofiei fundamentale a aliantei social-liberale care l-a instalat la putere. Mie imi pare mai mult: un act anti-democratic a carui rezolvare nu poate fi obtinuta decat prin demisia premierului Ponta.
Nu vad cum altfel ar putea fi stins conflictul de reprezentare pe care chiar atitudinea mereu ambigua a primului ministru fata de exploatarea miniera de la Rosia Montana l-a provocat. Inainte de toate, s-a spus ca proiectul de lege nu avea ce sa caute in Parlament: observatia e corecta si a fost subliniata inclusiv de Ministerul Justitiei – un contract de stat nu trebuie votat in forul reprezentativ, fiind o intelegere de drept privat asumata de Guvern. Daca nu vedem asta, riscam sa nu mai intelegem nimic dintr-un alt principiu fundamental al democratiei, separatia puterilor in stat.
Oricat ar incerca, premierul Ponta nu poate fi absolvit de o prima raspundere: aceea de a explica cum a fost posibil sa se propuna de la Palatul Victoria investirea unei persoane juridice de drept privat cu acele calitati care tin exclusiv de autoritatea publica (printre ele, controversata procedura de expropiere a proprietatilor private, care urma sa fie facuta de RMGC, in numele statului).
In al doilea rand, capul sefului Guvernului ar trebui sa cada sub taisul unei secunde, dar nu mai putin importante, responsabilitati: nonsalanta cu care traseaza sarcini politice Parlamentului dezvaluie intreaga ipocrizie din jurul proiectului Rosia Montana.
La drept vorbind, forul reprezentativ suprem al natiunii nu urma sa gazduiasca nicio dezbatere, ci doar sa implineasca un proces tehnic necesar validarii legii. Cat timp semnele opozitiei unei parti a societatii nu s-au facut vizibile, premierul Ponta a monologat despre cum era obligatoriu sa dea proiectul de lege si despre cum e exclusiv treaba Parlamentului sa ia o decizie publica. Dupa opt zile de proteste in strada si un miting masiv desfasurat in Bucuresti duminica, pe 8 septembrie, acelasi Victor Ponta nu mai e convins ca Legislativul are capacitatea opiniei reprezentative. Solicita, prin urmare, procedura de urgenta pentru respingerea proiectului de lege, avertizand olimpian ca vor urma procese si vom plati despagubiri.
Doar un indiciu: compania de stat Minvest, care detinea 20% din pachetul de actiuni al RMGC, a fost reorganizata prin divizare partiala, printr-o hotarare de guvern adoptata in mai. In iunie, Adunarea Generala a Minvest a propus un proiect de divizare, care a ajuns deja la Registrul Comertului. Cine se uita pe bilantul noii societati observa la “Datorii transferate” o suma de aproape 133 de milioane de lei noi.
Explicatia e furnizata rapid de o anexa ce curpinde “Principalele contracte care se transfera catre noua societate”: doua acorduri de imprumut, din decembrie 2004 si decembrie 2009, acordate Minvest de Gabriel Resources, firma canadiana care controleaza RMGC.
E inutil sa constatam, in acest punct, ca nu doar Guvernul Ponta e responsabil de harababura halucinanta a autoritatilor romane in chestiunea Rosia Montana. Localitatea din Apuseni ar putea deveni, fara probleme, un fel de rezumat trist al politicii postdecembriste. Nu e loc aici pentru a lista toti pasii incalciti care s-au facut pana astazi.
Dar “varza” legislativa, politica si discursiva pe care a provocat-o Guvernul Ponta a dus pe noi culmi actul de guvernare romanesc. Indecizia, nu decizia, transforma Executivul unei tari democratice in adversarul democratiei. Precum mentorul politic al partidului din care face parte, a carui filosofie post-Revolutie a fost ca, din moment ce toti am avut de suferit din cauza comunismului, nimeni nu este vinovat (minus Nicolae si Elena Ceausescu), si Victor Ponta va spune acum, vorbind cu ambitia reprezentativa a celui care guverneaza cu o coalitie de 70% in Parlament, ca trebuie sa platim toti.
Nu cunosc planurile de protest ale factiunilor sociale care l-au determinat pe premierul Ponta sa declare inchis propriul proiect supus dezbaterii forului reprezentativ, dar daca tot impartim vina astfel incat sa ajunga tuturor as alege sa cedam intaietatea sefului de la Palatul Victoria.
Chiar daca Rosia Montana nu e de pomana, Guvernul Ponta ar merita, potrivit traditiei crestine, o masa dupa parastas. Pentru asa ceva trebuie sa fi dovedit, totusi, ceva onoare in timpul vietii.