Fiecare azi care a devenit ieri

Sunt momente in care iti pare ca situatia in care te afli nu are final, ca timpul trece prin tine fara sa modifice cu nimic starea lucrurilor din jur si ca esti incremenit, prins, tintuit intr-un context fara iesire. Nimic mai iluzoriu insa decat sentimentul ca ar putea exista o situatie care nu se schimba.

0

Rea sau buna, despre orice situatie se poate spune cu siguranta un lucru: va trece. Pozitiv sau negativ, despre orice sentiment ca evenimentele prin care trecem sunt durabile se poate spune cu aceeasi siguranta un alt lucru: e fals. Dovada sunt toate felurile de trecut pe care le avem in urma. Si fiecare zi care se incheie. Fiecare azi care devine ieri.

De-asta, uneori, nimic nu e mai benefic decat o cura de seriale in care, in ciuda unor incalcite situatii, totul se termina cu bine. Stiti cum se incheie fiecare episod din serialul “Sex and the city”. Carrie trece in revista ce s-a intamplat, ce a invatat fiecare si anticipeaza ce ar putea urma. Si e bine. O spune si poetul Florin Iaru, intr-un savuros interviu acordat pentru Dela0.ro: „Toate civilizatiile se bazeaza pe acest tip de fericire impusa: e bine cum e. Oamenii se amagesc ca a fost bine cum a fost.”

Si uite ca deja s-a topit si ultima zapada, s-a mai incalzit, sigur vine primavara de data asta, unii se iubesc, altii se despart, altii se impaca si cineva isi pierde mintile. Toti acestia trebuie sa stie ca toate trec si ca va fi bine.

Cateva lucruri de retinut, totusi.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Gluma de penitenciar

Fotograful Cosmin Bumbut pregateste un album intitulat Bumbata, cu fotografii din penitenciarul de la Aiud, care includ, printre altele si fragmente din revista inchisorii, caligrafiata de unul dintre detinuti. Rasfoind editia in pregatire am dat de urmatoarea gluma scrisa de unul dintre cei inchisi:

„Intr-un apartament suna telefonul.

– Alo, familia Ionescu?

– Nu stiu sa va spun exact, de-abia am intrat sa ciordesc ceva…”

  • Totul gratis

Gandul a pornit de la o melodie K’s Choice care se cheama „Everything for free” si este despre ziua de nastere a unui barbat internat la psihiatrie. Dar a mers mai departe gandul meu. La a explora expresia americana „take for granted”.  Din prea mult „taking for granted” risti sa ajungi in contextul descris in melodie.

  • Un text de Vintila Mihailescu

Scrie Vintila Mihailescu asa, intr-un text care mi-a placut:

Cand am iesit, in urma cu cateva saptamani, de la Pozitia copilului, m-a abordat un fost student: „Domn’ profesor, imi spuneti si mie de ce a luat filmul asta marele premiu? Inteleg, este foarte bine jucat, dar cam atat… Ce vrea sa spuna? Am tot asteptat o scena, o vorba care sa spuna ceva profund, dar n-am vazut nici una!“ „Scena finala ai vazut-o?“ l-am intrebat eu. „Care?“ s-a mirat el. „Cand tanarul care omorase copilul in accidentul de masina si tatal copilului se afla, in sfarsit, fata in fata, fiecare cu durerea lui si incearca, in final, sa-si dea mana; dar «se balbaie», mainile nu se intalnesc si raman stinghere  in aer intr-un gest de impacare ratata…“ S-a uitat lung la mine, asteptand sa-i traduc. Nu, nu vazuse scena, una dintre cele mai mari din cinematografia noastra!

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Toscana

Tot mai sigur cel mai frumos loc de pe pamant, cu oameni plamaditi dintr-un aluat de splendoare decazuta. Si Florenta, mult deasupra restului.

  • Blandetea noptii

Cea mai buna carte a lui Fitzgerald care nu e „Marele Gatsby”.

  • Dragostea ultimului mare magnat

Ultimul roman al Marelui Scott, neterminat, pe alocuri batandu-si joc de perfectiune.

  • Jurnalul lui Sebastian

O carte intre pietre, cum si-ar caracteriza singur cartea Mihail Sebastian e tot ce ne-a ramas mai bun dintre anii 1935 si 1944.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Din nou despre memorie

Cat e binecuvantare si cat e blestem in capacitatea unei tari de a-si confrunta episoadele mai putin placute ale istoriei? Dupa un secol XX care si-a transformat scriitorii de geniu in reporteri de front, inghesuindu-i in transee – e suficient sa remarci asta pentru a intelege spiritul veacului -, ei bine, dupa un asemenea veac aproape nimeni nu e scutit de trecerea prin anticamera damnarii, cu atat mai putin in Europa, continentul gratiei occidentale care a dus, in ultima suta de ani, dizgratia la un nivel inimaginabil.

Postul de televiziune german ZDF a difuzat recent o mini-serie despre posteritatea celui de-al Doilea Razboi Mondial in tara care a reinventat nu doar genocidul, prin Holocaust, si nebunia criminala transformata in politica de stat, prin Hitler, ci raul insusi, aruncandu-l printre bunicii nostri, printre parintii nostri, banalizandu-l, trivializandu-l pana in punctul in care imperativul memoriei s-a transformat in imperativul uitarii.

Doua decenii dupa 1945, germanii si-au ridicat tara din ruine, ingropandu-si in acelasi timp orice amintire a crimelor la care luasera parte, direct sau indirect, in timpul razboiului. Familii intregi s-au trezit ulterior punandu-si intrebarea daca tatii si bunicii lor, daca mamele si bunicile lor, oamenii blanzi stransi in jurul mesei de duminica, enoriasii decenti de la biserica, figurile zambitoare de pe strada fusesera simpli executanti ai unor ordine sau criminali de razboi.

Sunt bune si masuratorile de audienta la ceva: aproape un sfert din populatia Germaniei a privit ultimul episod al seriei ZDF, ca semn al faptului ca discutia despre mostenirea nazista – mostenirea fiecaruia in parte, nu a poporului, nu a statului – are inca dedesubturi niciodata sondate.

„Trauma eterna” scrie cu majuscule imbracate in alb pe coperta ultimului numar al revistei Der Spiegel, care contine pagini intregi dedicate nu lui Hitler, ci lui Hartmut, lui Heinz, lui Otto – micilor actori ai terorii. „Istoria este o toaleta infundata, tragi apa si tragi apa, dar rahatul continua sa se ridice”, noteaza Gunter Grass in romanul „In mers de rac” si chiar asa e: prinsi intre imperativele memoriei si cele ale uitarii, cei mai multi au uitat cu totul pana si ce trebuiau sa-si aduca aminte.

Dar mai e o fata a acestei realitati: raspunsurile la „ce s-a intamplat?”, „cum s-a intamplat?”, „de ce s-a intamplat” nu sunt doar ale bunicilor si parintilor, ci in egala masura si ale nepotilor. Sunt ale noastre si ale voastre, caci nimic nu scuteste cazul romanesc de la analiza. Germanii au Babi Yar-ul, romanii au Odessa (cunoasteti Odessa?), iar impreuna avem Stalingradul, acolo unde s-a ucis cu atata frenezie incat te intrebi ce altceva in afara de arme justifica atributul „moderna” asezat pe copertile manualelor langa cuvantul „istorie”.

Si mai departe, insa: nu e doar despre cel mai mare mare conflict din istorie si despre Holocaust, nu e doar despre Adolf Hitler si Ion Antonescu, nu e doar despre Hartmut, Heinz si Otto, Andrei, Mihai si Vasile, trimisi pe front dincolo de linia care marcheaza punctul fara intoarcere. Cine rateaza sa cunoasca Transnistria nu va putea intelege nici Sighetul, la fel cum cine nu-l va cuprinde pe maresalul Antonescu in dimensiunea criminala ii va ierta tirania si presedintelui Ceausescu.

La scara si mai mare, cine nu vede Holocaustul va fi chior si in fata Gulagului, incapabil sa inteleaga ca victimele nu se contrapun, totalitarismele nu se egaleaza, iar vietile frante nu se justifica una pe cealalta. In toate cazurile, prezentul ii va arata precum cel romanesc de astazi: fara o dimensiune reala a propriului trecut si fara fii care sa-si intrebe parintii ce-au facut atunci cand oamenii de langa ei ii zdrobeau pe alti oameni.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.