Va aduceti aminte de “Ratele si vanatorii”, jocul acela cu mingea in care cineva prelua rolul vanatorului agil si restul erau ratele ratacite, predestinate sa ajunga cina? Sau poate de “Tara, tara, vrem ostasi!” sau “Tarile” sau “Incetul cu incetul se fabrica otetul”? Ori de nelipsitul “Flori, fete, filme si baieti, melodii sau cantareti”, adesea primul context in care era posibil fiorul erotic, cand picai in pereche cu vecinul dorit si mergeati la cativa metri de grup si va sopteati la ureche cuvantul ales sa ii incurce pe ceilalti?
Sunt multe alte jocuri de care nu ne mai aducem aminte sau pe care poate nici nu le-am incercat. Cate jocuri exista, asta nu e important – e clar ca imaginatia copilariei nu are limite. Nu e important nici de cate ori au fost puse in scena si nici cum. Mai importante sunt, acum, la varsta unei noi toamne, urmele pe care le-au lasat in noi si zambetele pe care ni le starneste aducerea aminte.
Continuam sa ne jucam, altfel n-am mai putea face lucrurile serioase. Iata cateva intrari in universul nostru, ludic si nu prea.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Cel mai bun articol de pe net
Poate sunt redundanta – daca sunt, sa ma iertati! – dar eu de cate ori ma simt coplesita de focarele de infectie de pe forumuri recitesc cu placere acest text.
-
Pleonasmul
Mi se spune uneori “Grammar Nazi” pentru ca sunt destul de severa cand vine vorba de regulile limbii romane. Desi admit o anumita flexibilizare si stiu ca limba e un organism in evolutie, crestere, schimbare etc., ma enerveaza cumplit prostiile pe care le citesc prin presa.
Cu ocazia protestului invizibil de pe 1 septembrie din Piata Universitatii, am auzit si am citit de prea multe ori expresia “a protesta impotriva”. Chiar daca predic pietrelor, vreau sa le spun din nou ca respectiva formulare e un nenorocit de pleonasm. “A protesta” inseamna in mare a fi impotriva unui aspect, unui fapt. Poate citeste vreun coleg de presa si ma crede pe cuvant. Daca nu, sa intre pe dexonline.ro!
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Alina Mungiu Pippidi, un text lucid si cald despre suicid
-
Moartea tragediei
Cartea clasica a lui George Steiner, care si la cincizeci si doi de ani de la publicare reuseste sa explice, fara greseala, de ce in lumea in care am intrat tragedia e condamnata la moarte. Recomand pentru o necesara metafizica a disperarii.
-
Porno
Volumul lui Irvine Welsh, o continuare la Trainspotting, care ar fi putut sa nu existe, dar daca tot exista se cuvine citit. Desi nu pare asa, acesta, cu oameni care isi tot baga pula, cu drogati obligati sa se maturizeze si curve descumpanite, e, la limita, ba chiar dincolo de ea, un roman cumplit despre greutatea de a exista.
-
Carlo Maria Martini, Umbero Eco, In ce cred cei care nu cred?
Utila recitire in vremea in care sunt tot mai putine cele de crezut.
-
Amortire
Cea mai recenta carte a lui Florin Lazarescu, aparuta la Polirom. E buna, e foarte buna, Florin Lazarescu, care ma tot uimeste de un deceniu, este, de-acum, un povestitor matur, complet, fara de care nu se mai poate.
-
Istoria Universala a Infamiei
Debutul lui Borges, la 33-34 de ani. E miraculoasa, iar textul despre Billy The Kid ramane neegalat nici de celalalt Borges, batranul, Borges cel Mare si Orb.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
O pomana: Rosia Montana (si cateva concluzii de parcurs)
Prima pomana. Daca ati inteles ceva, inseamna ca nu m-am exprimat cum trebuie. Asa ar putea suna, in rezumat, strategia guvernamentala a lui Victor Ponta vizavi de chestiunea Rosia Montana.
Unda verde exploatarii aurului? Premierul raspunde pozitiv, nu inainte de a se impauna cu faptul ca a renegociat contractul statului roman cu RMGC in trei puncte esentiale, obtinand investitii suplimentare in mediu, marirea participatiei statului pina la 25% si cresterea redeventei. Deputatul Ponta ramane, totusi, sceptic: va vota negativ propunerea, atunci cand aceasta va fi supusa dezbaterii Parlamentului. “Am un angajament personal de pe vremea cand nu ma gandeam ca voi ajunge premier”, a explicat liderul social-democrat.
Pentru ca, aparent, totul e psihanalizabil la Palatul Victoria, intuiesc altceva. Premierul Victor Ponta nu stie daca exploatarea aurului de la Rosia Montana va cobori ori nu apocalipsa cianurilor peste localitatea din Muntii Apuseni. Premierul nu are habar nici daca e bine ori ba ca acolo sa investeasca o firma straina.
Domnul Ponta nu stie, nici economic, nici ecologic, care sunt dimensiunile reale ale proiectului de minerit: daca aurul merita sau nu scos din pamant tine, exclusiv, de “angajamente personale”. Premierul nu-i poate spune niciunui cetatean roman care sunt beneficiile sale, directe ori indirecte, din exploatarea metalului pretios. Suspectez ca pana si clientela politica e derutata: va putea sau nu sa faca vreun drum comunal, macar sa instaleze niste borduri, pe banii obtinuti de stat din contractul cu RMGC?
Chibitilor de pe margine le este permis sa-si ajusteze perceptiile cu privire la Rosia Montana fara a avea niciunul dintre raspunsuri la intrebarile de mai sus. Activistilor de mediu le este permis sa-si bazeze retorica exclusiv in baza argumentelor eco. Pana si ferventilor sustinatori ai proiectului le este ingaduit sa creada ca orice loc de munca in plus si orice suplimentare a veniturilor statului, oricat de mica, pot contrabalansa aspectele negative ale exploatarii.
Ii este, insa, permis si premierului Romaniei sa se joace de-a doctor Jekyll si mister Hyde , pe banii, demnitatea si sanatatea celor pe care ar trebui, teoretic, sa-i serveasca? Daca Victor Ponta nu cunoaste niciuna din implicatiile raspunsurilor de mai sus, si este evident ca lucrurile stau chiar asa din moment ce premierul anunta inocent ca se ocupa doar de “detaliile tehnice”, nu si de “o decizie privind respingerea sau aprobarea”, atunci in ianuarie 2012, in timpul protestelor de la Universitate, s-a produs cea mai mare operatiune premonitorie din spatiul public romanesc. Ramane cum s-a stabilit: PDL si USL, aceeasi mizerie (nu din motive politice, ci pentru ca s-au dovedit in egala masura de incapabile sa gestioneze minime conditii de transparenta in legatura cu proiectul Rosia Montana).
A doua pomana. Scriam in acel ianuarie 2012, la putine zile distanta dupa seara in care centrul Capitalei a luat, la propriu, foc:
“In ultimul secol, uite ca e si istoria asta buna la ceva!, toate conflictele autohtone care au opus statul societatii s-au soldat fara exceptie cu victoria autoritatii publice. Chiar si atunci cand contestarea insasi a parut sa stea la fundamentele ordinii de stat, precum in decembrie 1989, dezbaterea critica a fost administrata pe cale birocratica, adica asumata ca atare de puterea politica si golita de orice sens civic. Nu e nimic complicat, o stim de vreo suta de ani: democratizarea se naste, invariabil, la mijlocul tensiunii dintre cetateni si cei care-i guverneaza.
Or, singura dezbatere care a animat Romania postcomunista pana in acest ianuarie 2012 a fost cea despre calitatea umana a celor iesiti din laboratoarele partidelor politice. Daca aceasta ar fi fost conforma cu o serie de standarde morale, am crezut naiv toti!, automat democratia romaneasca ar fi crescut precum personajele din basmele copilariei. Credinta neclintita in faptul ca “omul sfinteste locul” sufera acum, pentru prima oara, o lovitura teribila. Si e foarte bine ca se intampla asta!
Am auzit in mod repetat in Piata oamenii declarandu-si dezamagirea in raport cu intreaga clasa politica si cu mecanismele ei de selectie. Si cand toata lumea pare sa greseasca, atunci problema nu mai e de cautat doar la partide, ci si in sistemul care le produce. In acest sens, da, revolta oamenilor iesiti in strada e una anti-sistem. Doar ca protestatarii nu lupta cu sistemul-asa-cum-ar-trebui-sa-fie, ci lupta cu sistemul-asa-cum-e. Indignarea lor nu poate fi subsumata, pur si simplu, unui trend global, desi exista o stare de lehamite in raport cu felul in care e construita, in general, lumea. E-adevarat, am auzit in Piata naivitati induiosatoare, “nu mai vrem guverne conduse de concerne”.
Mai important insa, i-am simtit pe cei de acolo, pe cei pe care i-am vazut, pe cei alaturi de care am schimbat cateva vorbe, intelegand ca o democratie nu se poate sprijini pe calitatea umana a celor care o administreaza. Greseala asta s-a facut in repetate randuri, inclusiv la ultimele alegeri, cand milioane de romani s-au dus la urne pentru a pune stampila pe propriul cavaler alb al integritatii si anti-coruptiei. Si cand votezi asa, tot ce vei obtine e lupta surda: daca ti-a iesit cavalerul, surazi triumfator si degeaba; daca nu, injuri printre dinti si astepti ca sortii sa se intoarca.
Radacina firava care a prins in solul nisipos de la Universitate merita retinuta, nu ingropata sub mormanul de acuzatii, idealizari si conspiratii: se striga, pentru prima oara, impotriva performantelor statului de drept ca atare.
Se striga de catre oameni care stiu ca trebuie sa se implice, care cer un alt aranjament al statului de drept si care nu se pot opri doar pentru ca exista temerea ca efortul lor ar putea fi canibalizat. Si asta deoarece “profitorii” insisi ar trebui sa se teama de “trezirea” celor adormiti pana acum: ei reclama participarea politica si deliberarea, nu o noua procedura de selectie electorala la finalul careia partidele politice actuale sa-si redistribuie cotele de exploatare a statului.
O mare parte din Romania este inca tacuta, dar in masura in care tara pe care am vazut-o a tacut indelung in ultimii ani, ea a si crescut, invatand pe nevazute ca are un rol politic si ca poate fi un concurent loial al statului.
Acum, oamenii acestei Romanii cer normalitatea unui parteneriat cu cei care ii conduc, mai multa deferenta si un stat de drept functional, in care puterea sa guverneze, nu sa domneasca.”
As spune, aplicand sablonul acesta care vine manusa peste realitatile politice din toamna lui 2013, ca i-a venit randul premierului Victor Ponta.
A treia pomana. Antena 3, televiziunea de casa si masa a adversarilor regimului Basescu, aflata in avangarda transmisiunilor in direct din Piata Universitatii, in iarna anului 2012, n-a catadicsit pe 1 septembrie 2013 sa acopere mediatic prezenta in strada a circa 5000 de romani. E o pilda aici pentru cei care au crezut in urma cu un an si jumatate ca merita sa te agati de orice sprijin pentru a-ti promova mesajul. Adevarul e ca nu te faci frate cu dracul nici in situatia in care nu poti sa treci puntea. Altfel, o treci, puntea ramane in proprietatea dracului si cale de intoarcere nu mai exista.
A patra pomana. Cititi blogurile unora dintre concetatenii care se mandresc cu eticheta de “A-lister”. Spun despre ei insisi ca sunt relevanti. In online, asta ar trebuie sa insemne, chipurile, ca isi pot influenta cititorii in aceeasi masura in care presa traditionala coagula, pe vremuri, optiunile publice. In relatarile lor despre ce s-a intamplat pe 1 septembrie 2013, am avut sansa sa aflu ca oamenii iesiti la manifestarea anti-RMGC erau niste drogati care “se ciocneau unii de altii ca in filmele cu zombi”. Sau ca opozantii exploatarii, in general, sunt niste “trompete” care n-au probleme, n-au treaba, n-au de munca.
Prea multe bloguri romanesti sunt lecturi bune de divertisment. Au relevanta in zona comicului de situatie si, cumva, a comicului de caracter. Amintiti-va, totusi, la finalul lecturilor, ca pentru informare e nevoie de ceva mai mult. Pentru cine vrea sa vada, subiectul Rosia Montana chiar e o pomana cazuta din cer: niciodata blogurile nu vor acoperi eventualele deficite de informatie, context si analiza lasate in urma de disparitia presei (inteleasa ca suma de metode, nu ca medii de publicare).
Obligatia fata de adevar, loialitatea fata de cetateni si disciplina verificarii nu se bifeaza, niciodata, doar prin simpla prezenta la fata locului. Puteti, desigur, sa nu credeti o iota si sa ridicati in continuare, de la PR-isti si oameni de marketing pana la simpli cititori, castele de nisip “liderilor de opinie”. Va veti trezi, curand, intr-o lume populata de A-listeri si fara niciun jurnalist.
A cincea pomana. Ultima remarca, extrasa dintr-un draft al Acordului intre Guvern, Gabriel Resources si Rosia Montana Gold Corporation: participatia statului in derularea exploatarii miniere creste cu 5,69%, la 25% din totalul actiunilor, cu conditia imperativa a emiterii la timp a tuturor autorizatiilor. E in aceasta prevedere silueta subtire a spagii care se ofera politicienilor in schimbul aurului din Apuseni. Sunt sceptic fata de retorica patriotarda, dar aceasta observatie a Alinei Mungiu Pippidi merita trecuta in cartea neagra a postcomunismului romanesc:
“Eu nu sint un ecologist radical. Maximul meu de activism este ca ma duc in cel mai public loc din Sinaia sa imi arunc sticlele de plastic ca sa ma vada lumea si sa ma imite, sa foloseasca noile tomberoane de reciclabile (functioneaza).
Nu am sentimente de nici un fel contra proiectului Gold: de doi ani il dau la clasa mea de policy analysis ca studiu de caz si totdeauna studentii scot pe locul 1 o optiune de compromis. Dar acest compromis trebuia sa fie cu toata lumea si la vedere, nu cu politicieni care se vad doar cu o parte, nu cu o redeventa renegociata asupra despre care nu am discutat daca e macar pe aproape de ce ar trebui si niste avize luate pe blat.
Lobbyul Gold si beneficiile pentru cine e de partea sa nu sint o fictiune, ci o realitate: daca nu refuzam de mai multe ori, nu deveneam constienta de miza proiectului, care e pur si simplu demnitatea noastra. A ne vinde la vedere majoritatea parlamentara pe ideea ca e ce avem mai reprezentativ e o enorma greseala, e un fel de a spune public ca tara e de jefuit si democratia noastra are in frunte niste paznici intelesi cu hotii.
Cumparind la bucata presedinti, ministri si parlamentari cu citeva grame de aur, capeti tara gratis. Asta ati vrut sa transmiteti noua si lumii intregi? Atunci s-a facut. Nu va mai obositi sa ii luati decoratia lui Tokes,ca tara o dati voi, nu el. El macar o vrea pentru el insusi si ai sai, nu in beneficiul unei a treia parti.”
