„Franny si Zooey”. O dupa-amiaza cu Grasana

Nu stiu daca va mai amintiti sau daca ati aflat, dar „Franny si Zooey” incepe cu un soare scanteitor, insa insuficient, intr-o dupa-amiaza de sambata, cand era din nou vreme de palton, nu de pardesiu, asa cum, zadarnic, se tot sperase. Un tanar, Lane, asteapta o fata – pe Franny.  Nimanui nu ii place sa astepte, nu-i asa? Nimanui. Insa cand fata vine si cand fata arata bine, cui ii mai pasa ca a asteptat? – gandeste si scrie Salinger. Chiar asa.

Lane si Franny isi rateaza intalnirea. Este cea mai frumoasa intalnire ratata din cate s-au scris. Franny va lesina, iar acel lesin este, de asemenea, cel mai frumos din istoria literaturilor. Poate fi un lesin frumos? Da, poate. Literatura poate totul.

Cand a murit Salinger era o iarna mizerabila, cu zapada gri si depresii economice, nu se mai purtau palarii si nu se mai credea in iubire. Am scris atunci ca Salinger a fost ultimul om celebru si normal, desi este posibil sa ma fi inselat. E posibil ca Salinger sa nu fi fost deloc normal, caci nimeni nu a mai calatorit atat de departe in inima celor tineri, cei cu toate pacatele inainte. Salinger este intersectia la care ajung, candva, cand suntem tineri, toate visele noastre. Salinger este o rascruce.

Stiti clipa aceea cand intelegi ca te vei preda nostalgiei si va fi bine? O stiti. Salinger si-a facut din acea clipa infinitul. Si aici ii stau si puterea si slabiciunea.

„Franny si Zooey” a fost scrisa pe cand si timpul, si scrisorile, si rochiile, si saruturile erau mai lungi. Daca veti citi „Franny si Zooey” veti intelege, poate, cat am pierdut de cand nu mai trimitem si nu mai primim scrisori.

In „Franny si Zooey” se recitesc epistole vechi, se fumeaza mult, se etaleaza eruditii, se vorbeste si se tace (jumatati de minut) la telefon, cateodata apare si motanul Bloomberg, genial in rolul lui secundar, se cauta, cum se cauta in toate cartile lui Salinger, calea.

Istoria lui Franny si Zooey, fiica si fiu ai lui Les si Bessie Glass, acesti copii-minune de la inceputul vietii, nu poate sa fie, nu trebuie sa fie si nu va fi repovestita aici.

Acest text poarta – sper ca nu nu ati uitat – titlul „O dupa-amiaza cu Grasana”.  Nu va pot spune cine este, cu adevarat, Grasana, dar va pot spune sa  cititi „Franny si Zooey” acum, la amiaza, iarna, pe ploaie.

Va las cu aceasta posibila fericire, poate chiar cu cea mai importanta intalnire din viata voastra, si cu un vers din poetul pe nedrept uitat Dimitrie Stelaru, care nu are legatura nici cu Franny, nici cu Zooey. Va las cu Dimitrie Stelaru care, insa, a intalnit si el, fara doar si fara poate, Grasana:

„Hei, am iubit si eu odata pe Dumnezeu, / Cum iubeste viermele rana.”

…

J.D. Salinger, adica Jerome David, cunoscut mai ales pentru romanul sau „De veghe in lanul de secara”, considerat de critica biblia unei generatii, s-a nascut in 1919 in Manhattan, New York si a murit la inceputul anului trecut. A fost o fire solitara, alegere ce a starnit numeroase teorii despre o asa-zisa nebunie a sa. In 1965 a scris ultima carte, iar in 1980 a acordat ultimul interviu.

Debuteaza in revista The New Yorker in 1948 si continua sa publice aici. Romanul „De veghe in lanul de secara”, publicat in 1951, l-a consacrat rapid ca o voce puternica, poate prea sincera, a ratarii generatiei tinere.

• Volumul a fost publicat de Editura Polirom si costa 14.90 lei.