Generatia careia a incetat sa-i mai pese

Istoria inchisa in 1989 nu putea ramane fara urmari in arta. Fluida ca forma, fortata in anumite granite in perioada comunista, arta nouazecista se ridica in doua directii. Anii au creat contextul unui paradox: arta urma sa aiba cea mai dinamica evolutie, marcata, insa, de cele mai abrupte prapastii.

0

Cladita pe ruptura dintre traditionalisti si modernisti, accentuata la randul ei de falia existenta intre cei care formau Uniunea Artistilor Plastici si tinerii care contestau sistemul, arta postcomunista a imbratisat repede norma occidentala doar pentru a se lepada de orice e romanesc si vechi.

Asta a produs un contracurent, cel al ultratraditionalistilor si din conflictul celor doua tabere s-au ridicat artistii contestatari. La randul lor ei s-au duelat cu tehnicienii, cei care au adus noile media in arta.  Asa arata, pe scurt, tabloul rupturilor majore din arta in ultimii 23 de ani.

Un rol important, deloc de ignorat, in ultimul deceniu l-a jucat si Institutul Cultural Roman, a carui marire si decadere a fost subiectul multor articole inflacarate, luand partea vechiului sau noului director. Insa, cand tocmai ne asteptam ca lucrurile sa se aseze pe un anumit fagas, pe fondul subfinantarii acute, se intrevad mugurii unei noi rupturi: intr-o mare de “posibilitati” plutesc proiecte individuale care acum atomizeaza arta.

Dupa o oprire asupra evolutiei filmului romanesc, urmata de o analiza a industriei muzicale si de o trecere in revista a schimbarilor din literatura, campania „Ce facem cu Romania”, realizata in colaborare cu ziarul Adevarul, paseste in spatiul tare al artei. Aici asteapta, grupati, contestatarii si contestatii, neintelesii si neintelegatorii, vechii si noii.

 

Generatia in care occidentalizarea  a devenit norma

Poate cea mai reprezentativa experienta a rupturii post comuniste a trait-o artistul Dumitru Gorzo, care la 37 de ani este la granita dintre generatii, suficient de batran sa fi fost tanar si razvratit in anii ’90, dar inca tanar si stapan pe o forma de exprimare care defineste o intreaga generatie artistica.

“Imediat dupa revolutie a aparut un trend excesiv de racordare. Erau doua grupuri de artisti: unii care au zis ca s-a spart buba, hai sa ne integram, hai sa fim ca ceilalti si care, in prima faza, au preluat forme si instrumente si le-au declarat norma. Si un alt grup care cocheta cu traditionalismul ortodox, reprezentat de un fel de spirit local sintetizat bine”, isi aminteste Gorzo.

Pe langa ruptura asta clasica intre modernisti (hipermodernisti in cazul de fata) si traditionalisti, puncteaza artistul roman care creeaza si locuieste in New York de cinci ani, anii ’90 mai sunt marcati de un trend: rasul. “S-a ras mult in anii ’90 si nu a fost vorba de ironie sau de sarcasm, ci de facut misto. Au ras unii de altii, asta a fost problema. Iar cand razi de celalalt si nu razi si de tine trebuie sa ai o anumita forma de ras ca sa nu fii si tu de ras”.

Contestatarul

De fapt, de ce e importanta vocea lui Dumitru Gorzo care a contestat public pudibonderia romanilor? Raspunsul il da chiar artistul: “Eu am facut cumva parte dintr-o generatie careia a incetat sa ii mai pese, probabil ca asta a fost norocul”.

Nici nu se cascase bine prapastia intre cei care importau norma occidentala si cei care conservau traditia, cand o noua falie s-a desprins in peisajul artistic romanesc: intre generatia din care face parte si Gorzo (cea a contestatarilor, care a dat si cel mai mare numar de artisti romani din istorie care au succes si in alte tari) si ubertraditionalistii cum ii numeste artistul. Urmata de inca una: “intre noi si tehnicstii, oamenii indragostiti de instrumentele fericirii: computerul, camera foto, video, masa de montaj, netul”.

Cam asa a debutat arta romaneasca in tranzitie, dupa descrierea celui care si-a “permis” sa le puna falusuri femeilor, sa picteze tarani cand asta era considerat desuet, sa ii transforme pe presedintii Romaniei in obiecte sexuale, pe scurt sa conteste tot cea era inscaunat ca norma.

Mai puncteaza doua aspecte Dumitru Gorzo, inainte de a lasa scena unui “tehnician”. Primul este ca arta, si deci cultura, are avantajul ca circula repede peste granite si asta e unul dintre motivele pentru care dupa falimentul comunismului nu se poate vorbi despre un decalaj major intre arta romaneasca si cea din alte parti.

Tehnicianul. Strainii nu sunt interesati de componenta nationala

Din rolul celui insarcinat – in 2007 si 2008 – sa promoveze arta romaneasca in afara tarii, faliile se vad un pic diferit. Exista, pe de o parte rupturi intre artistii „de curte”  si artistii „revolutionari” si pe de alta intre artistii care refuza sa se supuna valorilor dominante ale pietei de arta si cei care produc ceea ce le aduce bani. Si mai exista o treia sciziune – dupa analiza lui Cristian Neagoe, cel care a lucrat spre finalul anilor 2000 la Institutul Cultural Roman, filiala New York – si anume, ruptura de nedepasit intre infrastructura comunista si noile institutii cat de cat independente.

“Ai sute de galerii si studiouri ale Uniunii Artistilor Plastici care nu produc mai nimic valoros, au ajuns sa vanda vaze, cercelusi si kitschuri. Si ai o mana de galerii functionale, relevante pe piata de arta mondiala (Plan B, H’Art, Sabot, Galeria Posibila, Andreiana Mihail, Ivan Gallery, Anaid si altele)”.

Asta fiind situatia, cum sa promovezi arta romaneasca in afara mai ales ca, subliniaza Neagoe, strainii nu sunt interesati de componenta nationala a ei, ci mai ales de cea conceptuala si estetica?  “Exista interes si deschidere fata de artisti romani, dar e foarte importanta reprezentarea lor, felul in care sunt pusi in valoare de ICR si de galerii, iar rolul producatorilor nu trebuie minimalizat”, avertizeaza Neagoe.

„Probabil ca nu s-ar fi auzit prea curand de Adrian Ghenie sau Victor Man (cei mai bine vanduti artisti romani la ora actuala) daca nu ar fi existat niste manageri culturali excelenti precum Mihai Pop (Galeria Plan B), Mihai Nicodim si Corina Suteu (ICRNY) care sa il prezinte unor colectionari seriosi si sa le duca lucrarile la mari targuri de arta, unde sa faca furori in presa de specialitate si chiar in New York Times”, mai spune tanarul de 28 de ani, absolvent de Filosofie.

Va amintiti probabil recentul scandal de la ICR:  trecerea institutului din subordinea presedintelui in cea a Senatului, demisia lui Horia Roman Patapievici si preluarea conducerii de catre Andrei Marga sunt fapte care nu mai trebuie reluate aici. Important de mentionat, crede Cristian Neagoe, este ca „situatia curenta de la ICR nu face decat sa spuna ceva despre pericolul dependentei exclusive de resursele publice si absenta alternativelor necesare”

“Zboara Patapievici, se duce pe apa sambetei o institutie care a facut cultura romana sa straluceasca peste tot in lume si care a dat incredere artistilor ca, daca produc, vor fi evaluati si rasplatiti pe merit”, adauga el, precizand ca exista o utilitate marginala ridicata in a promova artisti tineri: le lansezi cariera, nu astepti sa moara de foame, pentru ca apoi sa-i ridici in slavi pentru putinul pe care au reusit sa-l produca pe burta goala.

 

“Despre Marga nu pot spune decat ca este un habarnist in politici culturale. Un profesor de filosofie care a ramas la Habermas si proiectul ratat al modernitatii. Un om care nu a depasit „Enigma Otiliei” in literatura romana si „Felix si Otilia” in film”,

Cristian Neagoe

 

UAP-istii inca detin puterea

O alta falie semnificativa in arta si care dateaza tot din acea iarna fatidica a lui 1989 este cea intre UAP-isti si alternativi, adica intre profesorii varstnici ai academiilor de arta (UAP – Uniunea Artistilor Plastici) si studentii care, in anii aceia, experimentau arta contemporana.

O sciziune de natura sistemica, ruptura asta, asa cum remarca artista si curatoarea Laura Borotea, in varsta de 33 de ani, a insemnat o separare clara a resurselor. UAP-istii detineau puterea si resursele, afirma ea, iar tinerii erau underground si se luptau cu sistemul.

Un coleg de generatie de-ai Laurei Borotea, Vlad Nanca, artist multi-media (combina mai multe medii, fotografie, obiect, instalatie), considera ca influenta Uniunii Artistilor Plastici este negativa si inca prezenta. “E singura institutie de tip CAP inca in viata si este inca extrem de mare in Bucuresti”.

Asta, crede el, este si principalul element care a afectat promovarea artei facute in Capitala, in comparatie cu cea facuta la Cluj. „Exista doua nuclee pe scena de arta din Romania”, spune Nanca. “Artistii din Cluj sunt mult mai bine angrenati in piata de arta internationala, iar cei din Bucuresti au un discurs politic si ideologic mai consistent”.

Dar, in ciuda unor granturi si programe particulare, arta romaneasca ramane subfinantata, cred si Nanca si Borotea, iar peisajul romanesc pune inca multe probleme de tip institutional si de infrastructura. In plus, puncteaza curatoarea Laura Borotea, spatiile de promovare sunt asemanatoare si ruleaza aceiasi artisti, putini curatori au curajul descoperirilor, iar tabloul general are o tusa mai degraba amnezica, preluata din societate.

“Intreg spatiul romanesc e alterat si seamana cu o maioneza taiata (Patapievici, Idei si Blocaje) in care nimic nu se leaga si nu exista comunicare reala. Toata lumea incearca sa-si faca propriul proiect si atat. Pe de o parte e ok ca vezi multe initiative si diversitate, pe de alta e loc de multa impostura”,

Laura Borotea

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.