In spiritul unei armonii de toamna

Acum, cand tot mai multi oameni sunt siguri ca au solutia la problema refugiatilor, iar solutia lor este pur extremista, acum cand tot mai multi cad inapoi in pesterile din care poate ca nu a fost bine ca au iesit, acum indemnam la o minima moderatie, la reflectie, la o solutie care sa menajeze, totusi, umanitatea.

0

Acum, cand in cadrul Cupei Mondiale la rugby Japonia arata ce inseamna speranta si daruirea pana la final, acum, abia acum, putem sa va cerem ragazul de a mai consulta frumusetea din jur.

Se aseaza toamna, sunt inca lucruri de visat, sunt inca iubiri de iubit, sunt inca dansuri de valsat, iar fanatismul le exclude pe toate acestea. Acum avem puterea unei rugaminti: nu apelati la solutii si convingeri radicale, caci solutiile si convingerile radicale nu duc nicaieri, caci solutiile si convingerile radicale va indeparteaza de tot ce mai poate oferi viata oamenilor.

Acum, cand sunt tot mai putine semne de intrebare, si tot mai multe exclamatii implacabile, care nu pot conduce la altceva decat la deplinul intuneric, acum venim inaintea voastra cu o rugaminte categorica.

Ramaneti, daca nu e prea greu in secolul nostru, pana la sfarsit, oameni!

Urmeaza recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Doua documentare

Am vazut saptamana trecuta doua filme documentare foarte bune, la care inca ma gandesc. Unul se numeste „Seymour: An introduction” si este despre pianistul Seymour Bernstein, un artist sclipitor care la 50 de ani s-a retras din activitate si a devenit profesor. Ethan Hawke, regizorul documentarului, a ajuns la varsta la care cauta raspunsuri la intrebarile fundamentale din viata. E satul de lumea fada a succesului, vrea miez, continut, profunzime. Seymour Bernstein are toate raspunsurile si, prin felul lui de a fi, prin pasiunea cu care s-a aruncat in muzica, prin bunatate, dar si prin temeri si stinghereli, pune ordine in viata oricui vede filmul.

Cel de-al doilea film se numeste „Bondoc” si e realizat de un trio de jurnalisti: Mihai Mincan, Mihai Voinea si Cristi Delcea, pe vremea cand erau toti trei colegi la ziarul Adevarul, in 2013. Bondoc e printre ultimii exponenti ai unei generatii de sahisti de intreprindere, traieste dintr-o pensie mizera, intr-o garsoniera dezordonata si murdara. De fapt dezordinea e cheia personajului, un mos care ignora camera atat de bine incat ai putea jura ca e actor profesionist, un pensionar inrait si indracit, asa cum ajung multi dintre cei care raman singuri. Razi si plangi la acest documentar si nici nu iti dai seama cand se face trecerea intre cele doua extreme.

Sunt de vazut aceste doua filme, va vor emotiona in moduri neasteptate.

  • Doua articole

AICI si AICI

Scriitoarea Cella Serghi, vesnic tanara in spirit, ghidusa si plina de viata, intr-un scurta discutie despre viata si literatura. Cititi-i cartile, veti fi surprinsi.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Un film-documentar

Seymour:an introduction. De Ethan Hawke. AICI.

  • O aniversare

Leo Cohen. 81 de ani. AICI.

  • O carte

Oameni sarmani. De F.M. Dostoievski. Prima carte a lui Dostoievski. Minunata. Polirom, 2014.

  • Un actor

AICI.  

  • O promisiune

AICI.  

  • Un festival de teatru

In noiembrie, la Bucuresti. Detalii, AICI.  

  • Un film clasic

“I vitelloni” de Fellini. AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Un nou site de presa scrisa

Se cheama PressOne, este coordonat de la Cluj de Mihnea Maruta, are investitor american, iar intre textele gazduite unele vor purta si semnatura mea. Nu-l ocoliti.

  • La moartea lui Vadim

Prin octombrie 2009 forta lucrurilor si obligatiile de serviciu au facut sa particip la ceea ce se dorea a fi lansarea candidaturii prezidentiale a lui Corneliu Vadim Tudor. Era o zi ploioasa si pe treptele de la Odeon se stransesera vreo suta de oameni, carora Vadim le vorbea la portavoce.

Evenimentul ar fi trebuit sa aiba loc, chipurile, in teatru, dar pentru ca dictatorul Basescu isi bagase coada, inimoasa conducere peremista fusese exilata pe scarile de la intrare. Langa Vadim stateau triste figuri ale tranzitiei post-comuniste, neo-securiste si etern-nomenclaturiste – unele dintre figuri apar si astazi la televizor, vioaie, inflacarate.

A fost ridicol – si ca orice ridicol dus la extrem, sublim. Pe Calea Victoriei, la cativa metri distanta, alergau oamenii la un maraton sau ceva. O doamna usor inflacarata de discursul Tribunului nu mi-a lasat alta sansa decat sa recunosc ca-s „de la partid”. „Stiam eu! Doar aveti fular ca domnu’ Vadim”, mi-a spus satisfacuta. Nu aveam – ma rog, fularul era, dar nicidecum alb, desi e posibil sa-l fi tinut asa, pe umeri, ca domnu’ Vadim.

E de asemenea posibil ca, dupa ce am scris lansarea in EVZ, Tribunul sa ma fi infierat in Romania Mare – nu mai retin, caci am oricum o serie lunga de caracterizari si incondeieri in frumoasa, neuitata rubrica „Saptamana pe scurt”. Am fost, pe rand, un „putoi cu cas la gura”, unul „pe care nu-l stie nici ma-sa”, o „cioara”, un „zarghit din laba” si cate si mai cate.

Cand a inceput sa ma ia pe mine la refec, Corneliu Vadim Tudor era deja deplin irelevant in peisajul politic romanesc. Radeam de fiecare data inaintea paletei sale stilistice – oare sa fi ras, totusi, si sutele de alti incondeiati din vremurile in care acest personaj chiar detinea o putere reala in Romania? Probabil ca nu – caci pana la urma pe asta s-a bazat efectul Vadim, pe faptul ca se va rade inaintea oricarei porcarii, apoi se va merge mai departe.

Cam asa a fost Vadim: ca o buruiana pe care tot eviti s-o smulgi din gradina, pana intr-o zi in care realizezi ca ti-a napadit prin toate colturile casei. Si la un moment dat omul chiar napadise, ca nu degeaba l-au votat mai bine de trei milioane de romani in 2000. Care romani doreau si ei niste executii de corupti pe stadioane, caci asta promitea Tribunul.

Acum se gasesc unii si altii, precum in cazul Adrian Paunescu, sa zica asta e, ce-a fost a fost, despre morti numai de bine. Doar ca la Vadim chiar trebuie sa scormonesti serios ca sa dai de bine – asta daca nu cumva incurcam binele cu faptul ca omul putea spune pe nerasuflate intre ce ani a domnit Basarab I. Unii, nu putini, au inteles din asta ca Vadim insusi e Basarab I.

Bunica-mea de la tara mai tinea prin anii ’90 diverse publicatii la gura sobei, sa le foloseasca pentru aprinderea focului. Tin mintea c-avea acolo un almanah Romania Mare, nu mai retin anul, la sfarsitul caruia era, pe cateva pagini, o poezie-oda inchinata lui Vadim chiar de catre Vadim. Ea se termina asa: „Pe Vadim sa nu-l iubesc, / Atunci pentru ce traiesc?” N-am prins momentul in care flacarile au mistuit mostra asta de narcisism ratat.

L-am prins insa pe acela in care domnu’ Vadim statea batos pe scarile udate de ploaie ale Odeonului, c-o portavoce in mana, indemnandu-si masa electorala compusa din o suta de rataciti sa rastoarne sistemul. Desi am ras, a fost una dintre cele mai triste scene la care am asistat vreodata.

Cumva, e posibil ca la fel sa se fi uitat lumea la Romania in anul de gratie 2000, cand epoca Vadim isi traia apogeul.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.