Înapoi în viitor: întoarcerea lui Băsescu

Traian Băsescu are aproape 70 de ani.

În ultimii treizeci a fost subsecretar de stat, ministru în cinci guverne, deputat în două legislaturi și senator într-una, primar general al Bucureștiului, lider de partid (de stânga), co-lider de alianță politică (de dreapta) și – mai ales – președinte al țării de-a lungul a două mandate care au schimbat România.

Au schimbat-o românește: înlocuind buzunarele politice, înlăturând sistemul ticăloșit a la Adrian Năstase pentru a face loc famigliei prezidențiale Udrea-Cocoș.

Deși este probabil figura-simbol a tranziției care a debutat în 1990 și nu a mai ajuns să se încheie vreodată, Traian Băsescu se încăpățânează și în 2020 să facă parte din posteritate. Încărcat de tot trecutul, fostul președinte al României vrea să fie soluția de viitor. Recent a anunțat că este candidatul Partidului Mișcarea Populară la alegerile pentru Primăria Capitalei.

Cu Băsescu înainte!, ne îndeamnă astăzi oamenii PMP, formațiunea fondată de fostul președinte pentru a asigura supraviețuirea politică a favoritei sale, Elena Udrea. Dar (mai) e posibil cu Traian Băsescu altfel decât înapoi?

De fapt, întrebarea nici măcar nu-l vizează pe fostul președinte. Ea e mai degrabă despre noi, despre societatea care a sperat în 2004 cu Băsescu și a disperat în 2012 tot cu el. Băsescu nu-i înaintea, ci cu totul înapoia noastră – și totuși, din motive care țin de psihanaliza opțiunilor noastre publice, fostul președinte încă pare o cauză electorală atractivă, viabilă, tolerabilă.

Moștenirea lui Traian Băsescu

Deceniul prezidențial Băsescu ne-a lăsat mai puțini, mai săraci (în termeni relativi), mai slab echipați să facem față crizelor din sănătate și nevoilor din educație. Ne-a lăsat cu servicii secrete puternice și societate slabă, cu ceva mai mulți kilometri de autostradă, dar cu un deficit democratic vizibil. 

În 3653 de zile petrecute la Cotroceni (86 dintre acestea din poziția de președinte-suspendat), Traian Băsescu a adunat, scăzut, înmulțit și împărțit România de oricâte ori a fost nevoie pentru a-și atinge scopurile politice. Indiferent la circumstanțe, Băsescu a fost atent, de-a lungul carierei sale publice, la un singur lucru: deținerea completă și durabilă a Puterii.

De aceea, întoarcerea fostului președinte într-o competiție electorală importantă, cum este cea pentru Primăria Capitalei, ne pune în fața unor oglinzi în care privim, mai ales, chipul schimonosit al societății românești după treizeci de ani de tranziție.

România președintelui

Prima oglindă: Băsescu pretinde că nu a fost turnător la Securitate, statul român, prin CNSAS, pretinde că a fost Petrov și că a făcut poliție politică. Un verdict la instanța de fond a dat deja câștig de cauză versiunii instituționale, acum se judecă apelul – dar, la drept vorbind, de ce fel de verdict judiciar mai are nevoie cetățeanul confruntat cu notele informative sordide întocmite de studentul la Marină Traian Băsescu despre propriii săi colegi? 

Poate că Traian Băsescu nu a făcut poliție politică în înțelesul strict al legii care reglementează pronunțarea acestei sintagme în acte oficiale. Dar Traian Băsescu sigur a avut o carieră de delator în plină dictatură comunistă, încercând să compromită colegi din perioada studenției cu detalii picante furnizate ofițerilor de Securitate.

De câte ori poate candida Traian Băsescu, în democrație, fără să existe un verdict definitiv în această speță? Și, mai ales, de câte ori poate candida Băsescu îmbrăcând haina inocentului pe care măcar câțiva, nu tocmai puțini, încă îl mai cred?

A doua oglindă: anunțându-și intenția de a candida pentru primăria celui mai mare oraș din țară, Băsescu a stârnit public fanteziile Elenei Udrea (condamnată pentru corupție revenită din exil) și pe cele ale lui Robert Turcescu (fost jurnalist dovedit, prin auto-denunț, ca fiind colonel).

Anul e 2020, nicidecum 2009, dar se aplaudă, în consacratul stil extaz-mahala, o nouă pogorâre a mântuitorului Băsescu. Regretabil totuși, se aude doar o tăcere stânjenitoare din partea pletorei de culturnici care, vreme de un deceniu, i-au suflat vânt în pupă marinarului fără flotă.

Spre conturarea completă a chipului nostru din oglindă, să așteptăm încă adeziune de la Gabriel Liiceanu, cel care odinioară s-a regăsit cu propriile valori în activitatea lui Traian Băsescu? Tot cu el înainte?

A treia oglindă: fostul președinte a revenit, uneori în vizibilă stare de euforie bahică, în interiorul televizoarelor, e omniprezent iar în casele românilor, ba chiar de data aceasta joacă și pe Facebook.

O concluzie deloc blândă ar putea fi că avem înainte un caz de clown douămiist, cu aceleași tumbe retorice hăhăite. Dar mai concludent e să spunem că românilor le plac clownii cu termen de valabilitate depășit. Câtă lipsă de demnitate suportă, deci, obrazul unui fost, actual și viitor demnitar cu harul gargarei? Și câtă demnitate tolerează electoratul care vede tot înainte un astfel de specimen politic înapoiat?

A patra oglindă: moștenirea lui Băsescu n-a fost cântărită niciodată cu adevărat, pentru că Băsescu n-a trecut. Vulgarizarea pe care a mutat-o în centrul scenei politice, nepotismul ca politică de partid și de stat (cazul EBA), farsa reformării justiției, intimitatea cu interlopii, reevaluarea lui Gabriel Oprea, camarila prezidențială care a preluat sistemul ticăloșit, disprețul față de sistemele de educație, de sănătate sau, hă-hă-hă, transporturi – toate au avut, au și vor avea consecințe.

Măcar din punctul acesta de vedere, Traian Băsescu e încă actual în sistemul nostru de referință. Trăim astăzi în România pe care (și) epoca Băsescu ne-a lăsat-o moștenire.

A cincea oglindă: nimic din cele de mai sus, oricât de adevărate, nu înseamnă că fostul președinte (și actualul europarlamentar) nu poate să joace din nou un rol în istoria Bucureștiului. Vorbim doar de orașul pe care odinioară l-a curățat de chioșcuri construite ilegal pentru a-l umple de borduri de la Videanu.

Cum spune chiar Traian Băsescu, după 16 ani: au rămas multe lucruri neterminate și e păcat.

Iată și recomandările săptămânii.