Jurnalismul violat in presa centrala

Justitia nu e un test popular. Ar trebui sa spunem mai des asta, altfel tacerea naste monstri. Iata, de pilda, monstrul jurnalismului practicat zilele acestea in presa centrala de pe la noi, in marginea violului dintr-un sat vasluian care a revoltat o tara. Unde se termina totusi libertatea de a se revolta a reporterului?

0

Sapte barbati au violat ore in sir o fata intr-un sat din judetul Vaslui. Barbati sau bestii, depinde cum vreti sa le spuneti.

Oricum vreti sa le spuneti voi, totusi, felul in care le spun cateva categorii profesionale ce le relateaza ori judeca fapta e cumva diferit. E, inainte de toate, limitat de o anumita raportare, ceva mai seaca, mai rece, chiar si atunci cand ochiul reporterului de teren surprinde grozavii inaintea sa.

Jurnalistul are libertate absoluta in a interpreta lucrurile pe care le vede – pe asta se si bazeaza, pana la urma, munca sa de recompunere si intelegere a lumii din jur. Prin urmare, jurnalistul e absolut liber sa claseze ca bine sau rau ceea ce vede, dar si obligat sa le furnizeze celorlalti probele acestui verdict. E un act de justitie sociala – nicidecum de justitie populara (abia acolo “bestiile” au dreptul sa existe), cu-atat mai putin de justitie juridica.

Probabil, cei sapte agresori de la Vaslui vor primi pedepse de cativa ani cu inchisoarea. Va rascumpara cumva asta suferinta victimei, traumatizata pe viata? Cati ani ar fi suficienti? 10? 20? Toata viata?

Sau poate ca mai bine i-ar castra chimic? Caci da, am vazut umbland pe picioare si argumentul acesta  – si e bine, cumva, ca avem contrapondarea imediata a ceea ce lasa in urma jurnalismul facut nu doar cu degetul acuzator, ci si cu ocara insotindu-l. Asa ajung oamenii sa confunde justitia populara cu verdictul unui tribunal.

Si nu sunt deloc acelasi lucru. Justitia chiar nu e un test popular, functioneaza dupa alte reguli si, chiar daca lupta tot pentru adevar, o face pentru unul mult mai mic decat adevarul absolut – unul incadrabil legal, masurabil. In justitie, niciun judecator nu se i va adresa acuzatului cu “bestie”. Iar la capatul actului de justitie, chiar si condamnatul se presupune ca isi va fi ispasit pedeapsa si se poate reintegra in societate.

De punerea in acord a acestor doua adevaruri – cel popular, adesea absolut, si cel legal, relativ, discutabil – ar trebui sa se ocupe o presa serioasa. Presa noastra centrala, insa, prefera sa joace rolul butoiului cu pulbere, ratandu-si si propria menire, alimentand si justificata revolta publica pana la cote la care, chiar si la capatul procesului penal, in eventualitatea unor condamnari la inchisoare, tot va persista sentimentul de nedreptate.

E bine sa se discute despre felul in care trateaza societatea romaneasca violul – si mai ales despre tacerea si stigma ce insotesc adesea actul -, dar e si mai bine cand asta se face pe evidente factuale. Altfel, riscam sa inventam, in ciuda realitatii insesi, “sate ale depravatilor” doar de dragul metaforei si pentru a inaspri si mai tare circumstantele unei intamplari oricum ingrozitoare.

Candva, vom deconta si greselile acestea.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • O carte

Primul roman al unuia dintre cei mai titrati autori egipteni contemporani – Alaa al-Aswani – pe care il citesc, si cel mai popular din cate inteleg, se numeste „Chicago”. E o fresca a lumii contemporane in care destinele unor tineri egipteni crescuti traditionalist se transforma in orasul american in care toate lucrurile sunt permise.

Traducerea in limba romana a cartii – facuta de Nicolae Dobrisan – are cateva hibe pe care le sesizezi de-a lungul romanului si din pacate corectura asigurata de Editura Polirom nu e tocmai bine facuta ( de exemplu pleonasme enervante se tot repeta, de genul „scurta alocutiune”), iar astea doua aspecte reduc un pic din placerea lecturii. Totusi romanul are farmecul lui aparte, e construit foarte modernist – aproape ca un serial in voga, ceea ce ma face sa cred intr-o intentie ironica a autorului – si e o lectura care te prinde asa de tare ca nu lasi cartea pana nu ajungi la final. Pentru un pic de diversitate recomand romanul aparut in Romania in 2010.

  • Un film

„Tom a la ferme” regizat de tanarul Xavier Dolan – a carui ultima productie „Mommy” cel mai probabil ati vazut-o in cinematografe primavara asta – e un film visceral, usor complicat, dar de vazut neaparat. Daca nu va convinge popularitatea regizorului de doar 26 de ani si nici subiectul controversat, atunci poate va atrage coloana sonora care e tare misto.

  • Coincidentele

Citesc o carte in care actiunea se petrece intr-o zi torida de vara si traiesc o zi torida de vara. Unul dintre personaje e innebunit dupa melodia „California girls”. Pornesc radio-ul si e prima melodie pe care o aud dimineata. Trebuie sa merg la notar si constat ca, desi altcineva a stabilit intalnirea, a ales notarul la care ma duc in general in Bucuresti.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Trei carti

“Sarbatoarea neinsemnatatii” de Milan Kundera

“Chira Chiralina” de Panait Istrati

“Scrisori catre Dubenka” de Bohumil Hrabal

  • In jurul unui concert

60.000 de oameni se pot strange sa se bucure de Robbie Fucking Williams. Si asta e bine, e datator de speranta. E bine sa poti sa reusesti in viata ramanand, totodata, la nivelul de a-ti baga fucking-ul intre prenume si nume. E prea baiat domnul Williams.

Jumatate dintre acei oameni se tot revolta, virtual, ca n-au avut de unde bea o apa, o bere, ca s-a stat pe la cozi ca la vechile Alimentare. Si asta e bine. Democratia in secolul XXI e buna mai ales pentru ca te poti revolta virtual viralizandu-te.

Ce nu e bine: ca nu strangi nici sa arunci cu mocaciuni in popor ca Ponta de alegeri treizeci de mii de oameni care sa stea insetati, ca in Exod, pentru o cauza mai rationala. Cum ar fi: sa se scandalizeze mai in concret ca de banii lor sunt si injurati si fututi in cur, si tratati cu golden shower, practic cam tot ce face Guvernul Romaniei cu regularitate ca sa zic asa.

Aveau dreptate totusi romanii, dragii de ei: ajung circul si painea ca sa domnesti peste omul-turma. Apartinem unei specii triste, jenante.

  • O perspectiva

AICI.

  • O alta perspectiva

AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Pont(a)normal

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.