Recitesc tot ce am scris pana acum si ma scufund in dezgust. Unde e Havana, pe care am promis-o, ca pe un paradis? Nimic. N-am aratat nimic. “Aleea Zorilor” e un text care, de fapt, merita sa arda, sa arda ca ultimele scrieri din viata lui Gogol, sa isi castige, sa isi merite macar non-existenta.

Realizez ca viata unui om, la fel ca a unui popor, la fel ca a unei tari, este pana la urma o suma de mosteniri. Nu sunt fericit de ce duc in mine. Daca as putea, mi-as taia chiar acum venele si as lasa sa curga jumatate din sange, daca asa m-as putea desparti pentru totdeauna de rau. Dar nu e dat sa fie asa. Fiecare om, fiecare popor, fiecare tara trebuie sa se indure. Sunt oarecum multumit de aceasta descoperire si decretez Cuba suma unor mosteniri: coloniala–spaniola, africana, americana, chinezeasca, sovietica si revolutionara-comunista.

Ora locala opt se transforma in ora locala noua. E deja patru dupa-amiaza acasa. La patru dupa-amiaza niciodata nu s-a intamplat ceva bun. Tacerea e insuportabila si absurda, ca o cavalcada avortand un mars. Un ventilator urias taie aerul tropical al incaperii. Deschid o carte cumparata de pe Aeroportul Charles de Gaulle din Paris, “Igiena asasinului” de Amelie Nothomb, si astept ca, in patul de alaturi, domnul Z. sa se trezeasca. Nu sunt asasin. Igiena personala lasa de dorit la Havana. Nu avem apa calda. O injur pe doamna Amada de Dumnezeu in spaniola, in gand, desi nu e nimic de facut.

Mic dejun auster. Fructe, oua, cafea proasta si un pahar de suc. Aflu ce inseamna, colocvial, cuvantul “papaya”. Inseamna “pizda”. Decid ca e mai bine sa nu il folosesc. Domnul Z. imi povesteste despre Havana pe care a mai vazut-o cu multi ani in urma. Din ce a apucat aseara, totul e schimbat. Nici nu pot sa imi imaginez cum era, imi spune. Nu stie, dar pot. Imi amintesc.

 

E vara anului 1989 si de pe Aleea Zorilor pana la chioscul de paine sunt sapte sau poate cam opt minute, masurate cu mersul unui copil de sase ani. Stau la coada la paine. Vanzatoarea, orbitoare in ceea ce pare sa fie un halat murdar de faina, ne cunoaste familia. Imi ingaduie un colt de paine in plus, ilegal. Nu stiu de ce n-am uitat miscarea mainii ei intinzandu-mi coltul ilegal de paine. Poate ca e o insuportabila gratie in gestul acesta. Stiu si acum numele vanzatoarei. Imi spun ca e un nume polonez, cum nu mai avea nimeni in oras, si ca e normal sa mi-l amintesc, dar e ceva ciudat aici, si ma feresc sa navighez mai departe in ciudatenia aceasta.

 

In strada. La mine-n cap canta Manu Chao melodia Clandestino: Correr es mi destino / Para burlar la ley / Perdido en el corazon / De la grande Babylon. Gasesc adecvate versurile cu realitatea, desi nu alerg si nici nu pacalesc legea. E clar, totusi, ca tocmai ne ratacim in inima marelui Babilon. Vrem sa schimbam cativa dintre cucii nostri turistici in pesos, moneda cubanezilor. Evident ca va veni o zi in care vom alege sa traim exact ca un cubanez de rand, mai degraba indurand decat mancand. Teoretic, nu putem sa ne facem cumparaturile cu pesos. Practic, trebuie sa gasesti doar pretul corect si omul dispus sa isi vanda marfa si asa. Se gasesc.

Aerul e plin de fum, umiditatea e ridicata, trebuie sa nu uitam ca, pentru supravietuire, e bine sa bem doar apa imbuteliata. O cautam. Gasim un longilin gata sa ne ajute sa ajungem la o “cadeca”, o casa de schimb. Bineinteles ca ne tepuieste. Ne plimba prin tot cartierul, ne face, cum ar veni, un tur al “adevaratei Cuba” (din nou expresia asta!), iar in schimb noi o sa il omenim intr-o carciuma cu fete de masa rosii, o carciuma care predispune la magie si in care, la comanda sa, incepe sa se reverse dintr-un dublu radio-casetofon cu CD muzica pop cubaneza, probabil Pedrito Camacho y El Clan.

Ne minte, nerusinat ne minte, si noi stim asta. E ziua lui, tocmai implineste 30 de ani, iar fiul sau de patru ani nu are lapte. Suntem obligati sa il ajutam. Il ajutam, ceea ce nu il impiedica sa ne vanda pesos cubanos la un curs dramatic, de douasprezece ori mai dezavantajos decat la o casa de schimb oficiala. Toti cubanezii escroci s-au intamplat sa se aniverseze fix in ziua intalnirii noastre, toti aveau acasa copii fara lapte.

 

Perfuzia, capriciile, reteaua

Iar toate se intampla ca si cum timpul ar fi fost suspendat. Nu stii cand, dar se intampla – o lentoare incepe sa curga prin tine, e ca si cum o mana invizibila te-ar fi conectat la o perfuzie. Nu avem acces la internet, am putea sigur sa mergem pana la Hotelul Habana Libre, un vechi colos de la jumatatea capitalei, unde se aude ca il poti accesa la preturi teribile, cam cinci dolari jumatatea de ora, dar la ce ne-ar folosi? Lasam internetul sa iasa din noi si ne conectam la o alta retea. Meditez si la aceasta despartire temporara. Gasesc internetul perfect inutil, un fel de zeu grotesc, bun doar pentru capriciile vulgare de care, din pacate, nu ma feresc indeajuns.

Pe masura acestei lentori, casele parca adorm si se sprijina una pe cealalta, ca niste betivi. Totul trece tot mai incet si las totul sa treaca asa. In Havana intri, cu adevarat, ca intr-o transa. Aici e viata cu tot ce are ea mai frumos. Fete tinere cu haine scurte, colorate fara nicio logica, parca de un clan de artisti schizofrenici ascultand un cor de voci intr-o neverosimila simfonie a unui splendid non-sens. Barbati slim fit impaunandu-se cu nonsalanta cu care isi traiesc mostenirile. Adevarata Cuba e, intai de toate, orgolioasa.

Foto: Nathan Laurell

Nu am niciun chef sa romantizez si nici sa fac politica. Las secundele si minutele si orele si zilele si noptile sa treaca. Nu le mai tin evidenta. Aici, chiar nu conteaza ce zi este azi, iar maine tine deja de mitologie. Nimeni n-a putut pana acum sa demonstreze ca exista “maine” in Cuba, desi comunismul se sprijina pe iluzii mereu amanate. Se intampla si sa cauti un bici-taxi si biciclistul-taximetrist sa te refuze. Banii vorbesc, dar nu pot inca totul. Daca a mancat sau nu are chef sau vrea sa se duca la plaja, mai bine il cauti tu maine, ok?

 

Scot un alt bilet de papagal. “Tot visul democratiei se rezuma la a ridica proletariatul pana la nivelul de idiotenie atins de burghezie”. Gustave Flaubert, romancier francez din a doua jumatate a secolului XIX, scriitor care a purtat cu demnitate, toata viata, mustata.

 

Mostenirea coloniala-spaniola

Domnul Z. e spaniol. Nu isi iubeste poporul si convenim impreuna ca e oarecum stupid sa iubesti popoare intregi, fie si pe acela in care te-ai intamplat. Preferam sa judecam si sa gandim mai nuantat. Mostenirea coloniala, spaniola, e coplesitoare in Havana. Pe aici, spaniolii nu sunt dispretuiti ca fosti stapani.

Cuba a fost descoperita de Cristofor Columb, care a luat-o in stapanire in numele Coroanei Spaniole intr-o zi de la sfarsitul lui octombrie, cu mai mult de cinci secole in urma. Columb a botezat insula Juana, in numele fiicei suveranilor spanioli. Numele n-a rezistat. Era convins, totodata, ca descoperise Japonia. Se insela. A ramas de la el, totusi, o apreciere asupra careia e greu sa obiectezi cu indreptatire: “Cel mai frumos pamant pe care ochii omului l-au vazut vreodata”. Nota in jurnalul de bord.

Traversezi Havana inspre Est si il intelegi pe bietul Columb. Ai dreptate, batrane, uneori, acum de pilda, acesta chiar este cel mai frumos loc de pe pamant. Imaginati-va acum ca Havana este o distinsa, batrana doamna si ca pe obrajii ei s-au asezat mai multe straturi de farduri. Cel colonial si-a pierdut cu timpul stralucirea, dar a castigat in noblete. Toate aceste cladiri, care stau sa cada si se intampla sa si cada, au fost candva tinere si innebunitoare.

Cuba a fost o perla pentru Coroana Spaniola – candva insula asta trimisa parca, in avangarda, in coasta Nord-Americii era cel mai important producator de zahar din lume. Cata bogatie trebuie sa fi fost in Havana! Vezi aievea femei, doamne din secolele trecute in rochii de seara, fumandu-si trabucurile si reusind, nu se stie cum, sa nu para obscene. Dincolo de Malecon, peste ape, nu pluteste astazi nicio corabie. Marea aceasta pustie sta intinsa asa, ca un intuneric, peste tot orizontul.

E aprilie, soarele slefuieste siluete obscure, stoarce oamenii pana ii lasa umbre. Pana la orele 18.00 parca se traieste intr-un preludiu. Apoi, explodeaza viata ca o fiesta. In fiecare zi, de cateva sute de ani, la orele 21.00 se trage cu tunul, sus pe deal, dinspre fortareata San Carlos de la Cabaña. Zgomotul invaluie, cotropeste Havana. E un gong de care nu poti scapa. Apoi, incep pacatele de noapte. “El cañonazo de las nueve” este, astazi, doar traditie, mai degraba un joc, un spectacol pentru copii si turisti. Nu a fost dintotdeauna asa. Candva era semnalul ca se inchid portile orasului. Acum, de fapt, se deschid.

Foto: Iulian Andrei

Relatiile cu Spania sunt astazi complicate. Exista o dependenta a Cubei de Spania si exista si aceasta realitate: intr-un parc intram in vorba cu doi saxofonisti care asteptau sa cada seara pentru a-si lua locul la terasa unde le canta oaspetilor. Unul dintre ei stie ca are un bunic spaniol, dar nu o poate dovedi. Autoritatile cubaneze desigur ca nu ii inlesnesc in niciun fel accesul la arhive. Legea iberica prevede ca daca demonstrezi ca unul dintre bunici ti-a fost spaniol poti primi cetatenia spaniola. E un magnet irezistibil, atrage nenumarati cubanezi care scormonesc disperati prin trecutul familiei in cautarea bunicului pierdut – de cele mai multe ori, insa, fara succes.

Mostenirea coloniala: catedrala, Plaza de Armas, aceasta limba spaniola din care a fost eliminat tot ce era aspru si care parca te invita la dans, locuri marcate pentru totdeauna de o bogatie scapata de sub control. Bogatie si nedreptate.

 

Mostenirea africana

Havana veche a fost ridicata pe umerii sclavilor. Astazi traiesc mai mult de unsprezece milioane de oameni in Cuba. Cati sunt urmasii sclavilor adusi aici la cules de trestie de zahar si la munca epuizanta pe plantatiile de tutun? Specialistii nu au unanimitate: procentul variaza, dar nu coboara sub 30%. Cuba este mai degraba neagra. Nu ai cum sa nu vezi asta si tot farmecul care deriva de aici. Ce ar fi Havana fara salsa si rumba si toate tobele din care coboara nostalgia dupa continentul pierdut al stramosilor?

Foto: Iulian Andrei

In ultimii ani, mai ales dupa vizitele lui Papa Ioan Paul al II-lea din 1998 si Papa Benedict al XVI-lea in 2012, actiunile impotriva religiilor s-au diminuat. Cuba comunista este inca, oficial, un stat fara niciun Dumnezeu, dar de facto afro-cubanii isi implinesc ritualurile fara mari retineri. Se intampla sa asist la un ritual de Santeria, o religie sincretica, originara din Vestul Africii, in care sfintii din crestinism se impletesc intr-o armonie impusa cu vechi sfinti africani ai sclavilor adusi in Caraibe.

N-am stare. Asist chiar la mai multe ritualuri, din mai multe religii afro-cubane, curiozitatea ma impinge departe, foarte departe, ajung la un moment dat in casa unui descendent al unui sclav adus din Congo, care ma pune sa venerez mandibula unui mort, invelita intr-o carpa care miroase puternic a gazolina. O venerez, ce naiba sa fac?

Imi fac un nou prieten. E alb, dar il intereseaza istoria negrilor din Cuba. Are un maxilar dur, o privire de marinar, fumeaza enorm, face figura de intelectual de rang secund, nu are acces inca la Universitate, unde si-ar dori sa predea. Se considera indreptatit la o catedra, dar autoritatile, pare-se, nu sunt gata sa accepte pana la ultimele consecinte Afro-Cuba si istoria ei. De ce?, intreb. “Prietene, inca exista rasism in Cuba”. Nu ii raspund, dar pot sa declar pe propria raspundere ca nu l-am vazut.

 

Mostenirea americana

Le stiti. Exista in lume o dictatura a cliseelor. Masinile decapotabile de dinainte de Revolutie, de obicei galbene. Tablou cu turisti, de obicei in camasi inflorate, gonind in spinarea cailor putere de acum sase decenii. Si toate aceste Chevroleturi si Forduri si Pontiacuri si Cadillacuri si Buickuri vopsite tropical.

Cuba si-a dobandit independenta fata de Spania in 1899. N-a fost chiar asa, caci tot de atunci a devenit o anexa neoficiala a Floridei. Capitoliul din Havana, fidela copie a celui din Washington, sta marturie despre sederea americanilor in insula.

Foto: Iulian Andrei

In vremea Prohibitiei, Havana aceasta lasciva, pe jumatate Sodoma si pe cealalta jumatate Gomora, era locul preferat de americani pentru pierzanie. In fotografiile de epoca, arata mai frumos ca la Paris. Hemingway n-a venit din intamplare aici. In Cuba putea sa se dedea depravarii, sa pescuiasca la bordul lui “Pilar”, sa bea pana la delir daikiri in barul Floridita si mojito in La Bodeguita del Medio, sa se bata cu boxeuri amatori pe masura ringului din mintea sa, sa duca femei in camera de hotel de la Ambos Mundos, la etajul al cincilea, si acolo sa le arate dragostea sa inchipuita.

Urmele trecerii lui “Papa” prin Cuba sunt la tot pasul. Nici nu trebuie sa le cauti. Hemingway a donat statului, de fapt poporului cubanez Premiul Nobel pentru Literatura. Ii daruieste si posteritatea.

Nu sunt aici sa scriu un curs de istorie politica. Nu o sa insist cu Batista – a fost el un dictator sustinut de americani, ce a fost? Nu. Acest text este despre ce ramane, iar in Cuba, Statele Unite ale Americii sunt o tema majora, poate cea mai importanta.

E, intai, propaganda. America e diavolul. Sunt si cei cinci spioni cubanezi incarcerati in SUA. Chipurile lor invadeaza zidurile. “Se vor intoarce!”, anunta comunistii cubanezi, carora nu le lipseste, ca in cazul omologilor lor din Estul Europei, umorul. Altfel nu ar comanda graffiti-uri cu “Obama, give me five!”. Sa nu va inchipuiti ca toate acestea sunt opera golanilor din strada, caci nu sunt. Comunistii cubanezi au confiscat arta din strada, fac din ea propaganda, desi e la fel de just sa scrii ca fac din propaganda o arta.

Statele Unite ale Americii au impus Cubei un embargo economic in urma cu 51 de ani. O jumatate de secol! Si uite ca, totusi, Cuba nu renunta. Continua sa existe, subzista cu petrolul din Venezuela si, mai nou, cu sprijinul discret al prietenilor chinezi. Sunt lucruri care nu se pot bloca – asa clameaza propaganda. Si ataca America, pe linia aceasta, a tot ceea ce, spun comunistii, distruge capitalismul: omenia, prietenia, demnitatea si celelalte.

Dupa Revolutie au disparut cazinourile care ii adusesera faima Havanei, dar dolarii continua sa vina, sunt imposibil de oprit!, de la cubanezii care au evadat din paradisul comunist tocmai la Miami sau chiar mai departe. Aud vorbindu-se despre State pe ton bland, aproape matern, aud studenti care nu mai suporta si sunt gata sa infrunte si cei mai mari rechini din lume ca sa ajunga “dincolo”, aud vorbindu-se despre America asa cum se cuvine sa vorbesti despre Mesia.

Dar aud si batrani blestemandu-i pe “gringos”. Sunt oameni care isi dau viata pentru “Cuba Rebelde”, oameni care au cu regimul Castro o relatie mai degraba perversa. Nu-l mai iubesc demult pe Fidel, ca intr-un mariaj consumat, dar tot Fidel ii spun, pe numele mic, iar cand nu va mai fi, probabil il vor plange cu sau fara directiva de la Partid. Da, da, si dansatoarele de la Cabaretul Tropicana il vor plange pe Fidel si nu vom sti niciodata cata sinceritate e in lacrimile lor!

Comunismul rezista mai bine in razboi, are nevoie de diferite fronturi in care sa se lupte pentru Cauza. O stie si un boboc de la Stiinte Politice. Cuba de azi este si o cronica a razboiului neincheiat cu Statele Unite ale Americii. Iar in cotidianul “Granma” se scrie despre “criza rachetelor”, de parca ar fi iar inceputul anilor `60, iar John Fitzgerald Kennedy nu ar fi fost inca asasinat. Comunismul este si paranoic, si blocat in trecut. Raul Castro vorbeste, totusi, cat poate de des despre “cantecul de sirena al dusmanului”. Nu va incredeti in America! e mesajul, insa cubanezii in casele carora am locuit fac altceva. Au antene si se uita la televizor la posturile de limba spaniola din Florida. Cand sunt reclame la KFC se striga unii pe altii prin casa si raman asa, cu gura oarecum deschisa.

Se povesteste ca insusi Che Guevara, cand s-a despartit de Fidel, i-ar fi reprosat ca nu mai intelege Revolutia, ca Revolutia nu se face pentru mai mult confort. Exista mai mult confort in capitalism, Revolutia se face pentru altceva, dar pentru asta e nevoie de oameni cu un anumit caracter – ar fi spus, cu alte cuvinte, Che. Cine poate sa stie ce-a fost intre ei.

O localnica tocmai imi lasa impresia ca este pe o treime curva si vrea sa ma ademeneasca in budoar. Cumva rezist, dar folosesc un amplu bilet de papagal, e drept inadecvat.

Atata timp cat omenirea exista, are un ideal in fata si, se intelege, acesta nu este idealul porcilor sau al iepurilor de a se impuia la nesfarsit si nici al maimutelor sau al parizienilor de a gusta din placerile pasiunii sexuale intr-o maniera cat mai rafinata, ci idealul binelui, care se atinge prin cinste”. Batranul, naivul Lev Nikolaevici Tolstoi.

 

Mostenirea chinezeasca

Exista in Havana un cartier chinezesc enorm si bine restaurat. Chinezii, insa, au plecat la Revolutie si abia acum incep, cu adevarat, sa se intoarca. De unde vin banii pentru restaurarea cartierului chinezesc? De ce sunt placute bilingve pe toate strazile, daca au ramas atat de putini chinezi in Havana?

Raspunsul e in viitorul care ar putea totusi exista. Prietenia cubanezo-chineza tocmai intra intr-o etapa noua de dezvoltare plenara. Se vede in autobuzele chinezesti care circula pe strazile decente ale Cubei, in parcul auto care se imbogateste cu autoturisme marca Geely, dar se vede si in zaharul cubanez de care bucataria chinezeasca obisnuieste sa abuzeze.

 

Mostenirea sovietica

In fata discotecii Casa de la Musica, un rus tanar, tuns chilug, prosper, cu gusa, om nou, injura multilingv. Vorbeste intai in rusa, apoi improvizeaza o engleza. Se plange ca a fost jefuit. Pe scurt, spune ca e cam inacceptabil, mai ales avand in vedere prietenia dintre cele doua popoare. Fara el, rusul din fata discotecii, Cuba ar fi incetat sa existe. Este ridicat de fortele de ordine si bagat intr-o masina. Nu stiu unde il duc.

Sunt multi turisti ex-sovietici la Havana. Cei mai multi. Practic, sunt peste tot. E in ei un fel de exuberanta. Ii suspectez ca se intorc in timp. La Havana, sunt mai multe masini Lada si Moskvich din 1960-1990, in perfecta stare de functionare, decat in orice muzeu de pe vastul teritoriu al Federatiei Ruse.

Foto: Iulian Andrei

Si nu doar atat: anticarii vand gramatici vechi in alfabet chirilic, le rasfoiesc si le gasesc tocite, pline de sublinieri pe text. Cubanezii trecuti de 50, cei care isi spun intre ei “companero”, adica “tovarase”, formula inca oficiala de adresare, vorbesc rusa cel putin la fel de bine ca engleza.

Este sau, mai degraba, a fost o oarecare chimie intre popoarele acestea atat de diferite incat se intalnesc doar in adanc, in inima. Ce ii uneste? Nu stiu. Pasiunea pentru balet? Poate ca o predispozitie la utopie. Nici cubanezii, nici rusii nu isi pun granite, chiar daca unii nu isi pot parasi tara, caci cubanezii nu au pasapoarte si doar privilegiatii pleaca, iar ceilalti o duc pretutindeni cu ei.

Dupa ce rusul din fata discotecii pleaca, se lasa o tacere asurzitoare, aproape ca se aude cum o bucata de scrum dintr-un trabuc lasat nefolosit pierde lupta cu gravitatia. Dar cubanezii nu ii iubesc asa cum isi doresc rusii. Cine o face? Iubirea ruseasca, se stie, e foarte exigenta.

Mostenirea sovietica, insa, exista. Peste tot, aceeasi duplicitate fara de care nu exista supravietuire. Emotiile sunt incontrolabile la Havana si simt ca la fel trebuie sa fie si la Moscova, chiar daca, uitandu-ma in jur, aici toata lumea pare sa creada in lacrimi. Ma consolez cu gandul ca poate e un alt fel de a spune ca, de fapt, nimeni nu crede.

Cubanezii sunt intr-un moment bun al trecerii lor prin Revolutie, intr-o perioada de schimbari, care desi masacate sub numele “Mai mult socialism” prevestesc, de ce nu?, sfarsitul regimului. Si ce va urma? Va fi un boom ca de bomba atomica, asa cum a fost in Rusia? Sau totul se va schimba pe bucati? Sunt intrebari care se pun inca in soapta, da, acasa se vorbeste inca in soapta, dar se pun. Mostenirea sovietica incepe sa-si ajunga fiica – mostenirea post-sovietica.

 

Mostenirea revolutionara-comunista

Revolutia e prezenta, e sufocanta, poate ca va fi trecut – nu e bine sa faci pariuri in istorie -, cu siguranta insa a dat deja o mostenire. Sistemul de sanatate, sistemul de educatie – Cuba comunista se lauda cu ele si cu adevarat nu sunt cele mai rele din America Latina. Pe langa mine trec batrani in carje moderne. Le-au primit gratuit.

Ridic ochii spre cer. Deasupra mea sta spanzurata o cronica stradala a Revolutiei – 54 de ani de eroism, 54 de ani de demnitate, 54 de ani de libertate, 54 de ani de exemplu. Cobor privirea. Ceva nu merge, cu tot eroismul, cu toata demnitatea, cu toata libertatea si cu tot exemplul.

Foto: Iulian Andrei

In ciuda a ceea ce este scris, sus, aproape de cer, Revolutia nu reuseste sa invinga. Alaturi, un barbat trecut de jumatatea sperantei de viata trage benzina la furtun. Scena asta se vede zilnic pe strazile Havanei, asa cum atunci cand o masina capoteaza, in jurul ei se strang, indeobste, zece domni in tricouri murdare si presupun ce e de facut. Cum se intampla si la noi, inainte, langa regretatele Dacii.

Ma indepartez. Intr-o frizerie, altii discuta nimicuri cu soparle. E plin de frizerii, dar frizerii sunt de fapt barbieri. Cubanezii se barbieresc asa, fiindca e greu sa isi procure lamele de ras cu care sa se desfete acasa. E ceva in locurile astea, o comuniune atat de speciala intre om si om, incat imi folosesc toata invidia alba pe ei.

La urma, ma uit la un tanar care merge, intr-o directie necunoscuta, pe Malecon. E inconjurat de o stralucire cumva fotogenica, imposibil de explicat. Imi e strain, nu il cunosc, nu are nimic in afara de aceasta stralucire cumva fotogenica, sau poate doar mi se pare. Imi leg toate sperantele de el.

 

Nota: Incepand din mai 2013, Andrei Craciun isi semneaza textele „Iulian Andrei”. Toate articolele din arhiva Dela0.ro care il au printre autori  au suferit aceasta modificare.

2 COMENTARII

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.