Nici nu apucasem încă să ne răcorim după torida lună august. Și iată marile spirite ale politicii dâmbovițene aprinzându-se fulgerător și arzând cu scântei întru propășirea materială și spirituală a sfintelor interese de partid. Ori – dacă preferați adevărul exprimat mai clar – întru servirea intereselor de gașcă, de clică sau de trib, căci politica noastră se face doar în cârdășie și urmărește numai răsplătirea fidelilor (cu funcții și bugete publice, desigur!).
Ideea de politici publice este de mult timp evacuată din sfera de gândire și acțiune a guvernărilor. Deceniu după deceniu, în România se construiesc aceleași autostrăzi, se edifică aceleași spitale, se consolidează aceleași școli și se servește același cetățean lipsit și de infrastructură, și de sănătate, și de educație.
Actualul președinte al românilor, Klaus Iohannis, a obținut două mandate călărind (cu atenție și îngrijorare) ideea că frâna eternă în calea dezvoltării României este Pe-Se-De. Eternitatea aceasta include, totuși, și anul 2009 – când același Klaus Iohannis accepta să fie propunerea PSD-PNL pentru o guvernare anti-Băsescu.
Consecvența vederilor și a pozițiilor pare să fie o valoare pentru actualul președinte doar în măsura în care determină atingerea scopurilor personale. Klaus Iohannis e un anti-pesedist convins, însă doar până în momentul în care are nevoie de social-democrați pentru a-și consolida mutările politice. E de la sine înțeles că politica e în bună măsură și o artă a compromisului – dar minima condiție a oricărui compromis e să nu compromită totuși chiar pozițiile celor care încearcă să găsească un teren de mijloc.
Klaus Iohannis aburește de două decenii electoratul românesc, servind imaginea sa de etnic german care tace și face, pas cu pas. De la Normal. Sibiu la România normală, evoluția politică a lui Klaus Iohannis e – în fapt – evoluția orgoliului omului cu funcție. Hobby-urile președintelui nostru s-au tot văzut în anii din urmă: protocolul ca la carte, primirea de distincții, diplome și medalii, acceptarea discursurilor de laudatio, prețuirea afișată public și – nu în ultimul rând – călătoriile.
Tot pe filiera acestor plăceri personale vine astăzi și justificarea de bază a crizei guvernamentale. Pentru că ministrul Justiției Stelian Ion îl șuntase de-a lungul ultimelor luni, mergând pe o cale a reformei judiciare din care instituția prezidențială era semi-evacuată, Klaus Iohannis s-a simțit lovit în amorul de sine. Orgoliul său nu putea reacționa altfel. Așa că președintele l-a remaniat pe inabilul Stelian Ion, cu mâna premierului de carton Florin Cîțu.
Temperamentul prezidențial trebuia satisfăcut dincolo de consecințe, chiar dacă urmările respective au însemnat ruperea coaliției de guvernare și o alianță subterană cu Pe-Se-De, partidul pe care Klaus Iohannis l-a portretizat la alegerile generale de anul trecut sub chipul răului absolut.
Iată că infamii de ieri pot fi partenerii de astăzi, din moment ce o moțiune de cenzură e blocată fără scrupule în Parlamentul României chiar de alianța nedeclarată dintre PNL și PSD, ai căror membri lipsesc de oricâte ori este nevoie pentru a se constata izbăvitoarea lipsă de cvorum.
Klaus Iohannis a vrut cu tot dinadinsul să scape de Stelian Ion – dar vrea în același timp să se descotorosească și de Ludovic Orban. Așa că niciun sacrificiu nu e prea mic pentru a determina rămânerea lui Florin Cîțu în funcția prim-ministerială până la data alegerilor interne din PNL.
Toată floarea cea vestită a reformiștilor liberali e deja încolonată în spatele proiectului Cîțu – de la reformistul Gheorghe Flutur (baronul galben de Suceava) la reformistul Lucian Bode (ministrul multi-priceput de pe bancheta din spate). Desigur că era loc în această coloană și pentru reformiștii din PSD.
Umbra țuguiată a cinicului Klaus Iohannis n-ar trebui să mire pe nimeni. Moștenirea primului său mandat (2014-2019) e în cel mai bun caz ambiguă, cu lungi momente de absență și câteva acțiuni care au produs stupefacție.
Vă amintiți, printre altele, de prieteșugul politic cu Gabriel Oprea din primul an de mandat? Iohannis îl cultiva la vremea respectivă pe liderul UNPR, aliatul de nădejde, alternativa la Victor Ponta. Așa ajunsese Oprea să zburde nestingherit la vârful puterii și să se facă „punte între Palate”. În 2015, generalul cu patru stele împărățea cu real succes peste rețeaua academică de impostori pe care o construise în zona instituțiilor de siguranță națională (justiție, servicii de informații, ministere).
Desigur că aliații președintelui erau la vremea respectivă scârbiți de Oprea, la fel cum sunt astăzi de Pe-Se-De. Dar scârba e și ea negociabilă, are limite variabile ca orice lucru neserios din spațiul politic (și public) românesc. Nimic nu e făcut să dureze într-un astfel de loc, nici măcar ideea simplă că un regim democratic funcționează cu transparență și dialog, nu cu opacitate și monolog.
Mai amintiți-vă și cum nenumărați propagandiști deghizați în jurnaliști și analiști echidistanți i-au ținut isonul lui Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale din 2019, încurajând vocal aberația democratică a unei campanii electorale în care principalii contracandidați nu s-au întâlnit față în față pentru a se duela înaintea alegătorilor.
Concurând pentru primul său mandat prezidențial, Klaus Iohannis ne-a asigurat că preferă să piardă voturi decât să fie mârlan. În exercițiul demnității publice același politician ne-a arătat pas cu pas altceva: că preferă absolut orice fel de mârlănie pentru a-și atinge scopurile de putere.
Toată cariera politică a lui Klaus Iohannis a fost traversată de o solemnă mulțumire de sine. La un moment dat, președintele n-a mai suportat nici să-și ducă singur paltonul, aruncându-l demonstrativ pe capota unei mașini când un argat neatent a întârziat câteva secunde să i-l ia.
La suprafață, Iohannis e un protocolar exemplar, o statuie vie care se plimbă solemn printre muritori.
Dincolo de suprafață, Iohannis e alcătuirea multora dintre compromisurile care au năclăit politica (și, mai departe, societatea) românească în deceniile de după Revoluție. O parte dintre aceste compromisuri nici măcar nu sunt propriu-zis politice. Iohannis i-a bătut în alegeri pe Victor Ponta și pe Viorica Dăncilă – iar victoriile sale au fost însoțite de comoditatea contrafactuală a gândirii-locotenente: cum ar fi fost dacă, în lipsa ofertei Iohannis, ar fi fost aleși Ponta sau Dăncilă?
În mod similar, românilor li s-a vândut ideea facilă că e mai bine cu jucătorul Traian Băsescu decât cu prostănacul Mircea Geoană. Nu știm ce niveluri ale corupției ar fi determinat prezidențialismul celui din urmă, dar știm ce Everest al jafului public s-a atins sub conducerea celui dintâi.
Și pentru că faptele întâmplate sunt mereu mai puternice decât scenariile proiectate, e sigur că orgoliul nemăsurat al lui Klaus Iohannis lasă astăzi mai multe cicatrici decât incompetența veselă a demult uitatei Viorica Dăncilă.
La începuturile postcomunismului românesc, în țara noastră se vorbea despre o democrație originală. Am trăit consecințele acelui regim.
Astăzi, Klaus Iohannis e un democrat original, un mediator constituțional care a incendiat guvernarea pentru că nu i s-a arătat deferența necesară. Și nimic din cele întâmplate în ultima jumătate de lună nu i-a provocat omului-statuie reflecții cu privire la efectele pe termen mediu și lung.
În definitiv, originalitatea democrației întrupate de președintele Klaus Iohannis este că vede (și înțelege) doar pe termen foarte scurt. Nimic nu e mai important pentru democratul original de la Sibiu decât să-i fie menajat orgoliul de om cu funcție.
O Românie normală trebuie clădită – dar nu poate fi clădită decât pe acest soclu.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Cel mai bun eseu românescu pe anul 2021
AICI.
Neajutorați în fața pandemiei
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #20
Judecătorii voștri preferați au revenit pe metereze, cu sentințe dure despre pocinogul care afectează guvernarea, partidele și țara.
În ediția #20 a Judecății ne-am preocupat de acest ghinion național, unind punctele crizei politice pentru a-i înțelege și consecințele – de la justiție la vaccinare.
Care-i treaba cu guvernarea noastră reformistă, la nici un an de la alegerile parlamentare? Luați de vedeți cele 80 de minute ale podcastului nostru.