La moartea lui „niciodata“. Intalnirea cu Capote

Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). A fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta, si ce importanta mai are?

0

Aveam unsprezece ani cand a murit Winnetou. Cand ai unsprezece ani si moare Winnetou, nu ai de ales: plangi. Stiu exact cand s-a intamplat: era toamna, un inceput de noapte, si mai era si luna, si rosie, si portocalie, in inaltul unui cer care n-a mai fost niciodata la fel, si nici nu va mai fi. Trimestrul acela mizerabil de octombrie, poate vi-l amintiti, cu iarna atat de aproape, cu ultimele ore tarandu-se in intuneric, intr-o scoala de provincie din Romania, la inceputul anilor ’90. Voi, cei prea tineri, imaginati-va doar!

Am fost un copil solitar, suficient de sensibil si de prost incat sa fie perfect inadaptat, lipsit cu desavarsire de expresia de fericire imbecila pe care o capata de timpuriu unii, si de care cei mai multi nu reusesc sa mai scape.

La unsprezece ani, desi inca iti permiti doze insemnate de sentimentalism, promisiunile sunt facute pentru a fi respectate. Atunci, dupa moartea lui Winnetou, in timpul si in noroiul zilelor acelea, mi-am promis sa nu mai plang la nicio moarte, din nicio carte. Niciodata! Ce inseamna „niciodata“ cand ai unsprezece ani? Va spun eu: „niciodata“ inseamna totul.

Nu era bravada, nu era intelepciune. Era instinct: stiam ca voi mai iubi oameni din litere, cum stiam si ca ei vor mai muri. Dar nicio pasiune din aceasta nu avea sa se mai sfarseasca asa – privind luna dincoace de lacrimi. Eram furios si ridicol, si nu, asta nu se va mai intampla.

Ca de Hristos


Desigur, m-am tradat. Promisiunea a murit inca tanara, nu a apucat niciun majorat. Dar, sa stiti, ca am luptat. Au ras de Miskin ca de Hristos, si nu am plans. L-au jefuit pe Akaki Akakievici de manta si nu am plans, a murit insusi Ivan Ilici si nu am plans. Am fost pe Plaja Chesill si aveam dureri de cardiac, dar nu am plans. Am citit lungi povesti de dragoste sud-americane, am iubit o singura femeie o viata sau poate mai multe vieti, am vazut tarfe si ingeri in fum de tigara, si m-au lovit cu dramele cantaretilor de tango – nimic.

Am fugit cu Tolstoi inspre ultima gara si am asteptat acolo sfarsitul, dar nu, tot nu am plans. Am indurat foamea cu curvele Amsterdamului si cu curvele Moscovei, am pierdut averi la ruleta, am indurat umilintele, si razboaiele, si lagarele, si mai multe generatii de genociduri, am vazut catedrale si imperii cazand, am vazut vechi cuvinte decazand – degeaba.

Fluturele, inima

 

Si trebuie sa va marturisesc: sunt predispus la poezie si la patetism. Mi s-a spus, candva, ca am un fluture in loc de inima. Ce poate fi mai patetic de atat?

I-am rezistat in transee lui Scott, nenorocitului de Scott, care stia intotdeauna cel mai scurt drum dinspre punctul A inspre punctul B, unde punctul A e o fraza si punctul B e un suflet. I-am rezistat lui Hemingway, desi numai Dumnezeu stie cum e acolo, in ringul batranului. Nu m-a trecut Styxul lacrimilor nici macar Cunningham scriind despre cum freamata vantul frunzele, dezvelindu-le fetele mai lucioase, cand verzi, cand cenusii.

Si daca acum privesc iar luna, cu un aer formal, dar indiscutabil invins, si daca acum…

Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). Si a fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este, probabil, cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta din istorii, dar ce importanta mai are?

Stiti, ca si mine, ca un text nu este niciodata suma cuvintelor lui. „O amintire de Craciun“ nu este despre o femeie care face prajituri, despre un caine si oasele pe care le ingroapa, despre monezi de zece centi si filme de cinema repovestite. „O amintire de Craciun“ e ce ar trebui sa scrie Adam de fiecare data cand e alungat din Rai.

Nu am nicio incheiere, si, pentru prima data, nici nu imi doresc sa am. Mai jos sunt cateva fraze care se prea poate sa nu va spuna nimic. Nu am a va condamna. Cat despre mine, am pierdut o promisiune, „niciodata“ nu va mai fi „niciodata“, dar am castigat – poate mai mult.

Iata: „Simt cum in mine se rupe ceva, ceva de neinlocuit, scapand ca un zmeu a carui sfoara s-a rupt. Iata de ce acum, in aceasta dimineata de decembrie, in timp ce ma plimb pe terenul de joc al scolii, caut tot timpul cu privirea pe cer, ca si cum m-as astepta sa vad doua zmeie ratacite, inaltandu-se grabite spre rai, ca doua inimi“.

Viata ca un bal mascat

 

Celebru pentru „Mic dejun la Tiffany”, Truman Capote (1924-1984), pe adevaratul sau nume Truman Streckfus Persons, s-a nascut la New Orleans si a crescut in Alabama. La 17 ani s-a mutat la New York, renuntand la studii si angajandu-se la revista The New Yorker, unde incepe, la scurt timp, sa isi publice povestirile. Primul roman de succes este „Alte glasuri, alte incaperi”, publicat in 1948. Peste un deceniu apare „Mic dejun la Tiffany”, poate cea mai celebra carte a lui Capote. La acea data se impusese ca un autor nonconformist, ironic si mai ales foarte acid. Scrie scenarii de film si teatru si decopera lumea spumoasa de la Hollywood, unde se va face rapid remarcat ca unul dintre cei mai mari amatori de petreceri.

I se spune „mica teroare” (the tiny terror), aluzie la statura sa mica – avea 1,62 metri, porecla nascuta din teama pe care o inspira. Homosexual si reputat amfitrion, Capote este organizatorul celebrului bal mascat „Black & White Ball”, un eveniment care a reunit peste 500 de invitati costumati doar in alb si negru si care a ramas in istoria recenta drept petrecerea secolului XX.

Povestirea „O amintire de Craciun” este inclusa in volumul „Mic dejun la Tiffany”, aparut, in 2007, in colectia Cotidianul. Desi nu este la fel de cunoscut ca povestea de Craciun a lui Charles Dickens, textul lui Capote este despre prietenie si insingurare, despre amintirea unor sarbatori de iarna cand toti banii se duceau pe copt prajituri care erau apoi oferite strainilor, despre impodobirea bradului, despartire, tristete si un trecut cernut si pus deoparte. Volumul care include si aceasta povestire poate fi gasit in anticariate sau comandat online. (Oana Dan)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.