Foto: George Călin / Inquam Photos

Avortul la cerere a fost decriminalizat în România acum aproape 32 de ani, prin decretul-lege numărul 1 din 26 decembrie 1989. Acest act anula, chiar în zorii României democratice, o serie de legi din anii regimului comunist. Printre ele și decretul numărul 770 din 1 octombrie 1966 care restricționa, aproape complet, accesul la avort.

Nu există nicio lege care să interzică întreruperea voluntară a sarcinii în spitalele de stat. Refuzul multor medici de a furniza acest serviciu duce însă, de facto, la o restricționare severă a accesului la întrerupere de sarcină la cerere, în sistemul sanitar public. 

Au trecut 55 de ani de la decretul ceaușist care scotea în afara legii dreptul femeilor de a cere un avort. Până în 1989, interdicția legală s-a soldat cu cel puțin 10 de mii de avorturi ilegale sfârșite cu decesul femeii supuse procedurii. Estimările neoficiale propun chiar un număr dublu: 20 de mii de victime ale decretului, între 1966 și 1989. 

Interzicerea avortului nu a provocat tragedii doar în oameni, ci și în societate, lăsând urme în sisteme publice precum cel medical, al asistenței sociale sau serviciilor maternale.

Suntem încă moștenitorii decretului anti-avort din 1966. Și pentru că lucrurile stau așa, și nu altfel, ne-am propus ca în următoarele săptămâni și luni să vorbim despre întreruperile de sarcină, abordând subiectul din multiple perspective pe Jurnalul Decretului.

Jurnalul Decretului

Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.

Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.

Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.

Prima perspectivă, pe care v-o propunem în deschiderea seriei noastre jurnalistice, e despre accesul la serviciile de întrerupere voluntară a sarcinii în spitalele publice din România. Și e, mai ales, despre inexistența unor proceduri și decizii scrise cu privire la furnizarea sau sistarea acestui serviciu medical la cerere. Veți afla de ce hârtiile sunt atât de importante.

116 spitale publice investigate

Teoretic, întreruperea voluntară a sarcinii este legală și se oferă în sistemul sanitar public din România. Practic, aproape o treime din spitalele publice – județene, municipale sau maternități – din țară resping solicitările de a efectua avorturi la cerere. Dacă le adăugăm și unitățile medicale care au sistat acest serviciu în pandemie, ajungem la un total de peste 40% spitale publice unde nu s-au mai făcut, în ultimul an și jumătate, întreruperi voluntare de sarcină.

Probabil că niciun alt serviciu medical, permis de lege, reglementat (de unele spitale) prin proceduri și oferit teoretic pe hârtie, nu suferă în practică de o asemenea limitare a accesului, cauzată chiar din interiorul sistemului medical de refuzul medicilor de a efectua astfel de proceduri. Justificările lor țin de etică și, de cele mai multe ori, de vederi religioase.

Întreruperea voluntară a sarcinii este unul dintre cele mai dezbătute subiecte publice ale prezentului, în România, dar și în alte țări de pe sau de dincolo de Bătrânul Continent. Face, de ani de zile, obiectul unor dispute tot mai inflamate.

Se vorbește despre dreptul femeilor de a beneficia de un astfel de serviciu medical, dacă îl solicită. Se vorbește despre dreptul medicilor de a refuza acordarea serviciului de întrerupere voluntară a sarcinii. Însă se vorbește mai puțin despre obligația sistemului medical (și a componentelor sale) de a asigura furnizarea acestui serviciu în condiții optime.

Un medic are dreptul legal de a refuza să efectueze un avort la cerere. Dar spitalul public care îl angajează are obligația de a-i asigura pacientei refuzate o alternativă. În cele mai multe situații, în România de astăzi alternativa e un alt spital, dacă nu cu totul un alt județ, la zeci sau sute de kilometri distanță.

Infografic: Edit Gyenge

Începând cu luna iulie, am trimis solicitări de acces la informații de interes public către 116 unități medicale publice – spitale județene, spitale municipale și maternități. Le-am selectat folosind un principiu simplu: cel al standardului medical oferit. Cu alte cuvinte, nu am inclus în documentarea noastră și spitalele orășenești din considerentul că majoritatea oferă asistență medicală minimă – iar, în mod practic, cele mai multe solicitante dintr-un județ s-ar îndrepta către unitățile sanitare publice mai mari, de la nivel municipal sau județean.

Imaginea de ansamblu pe care am obținut-o, strângând vreme de aproape două luni de zile răspunsuri, documente și statistici de la nivelul celor 116 spitale solicitate, este a unui sistem medical în care avortul la cerere se oferă de multe ori fără un ghidaj de proceduri scrise sau se refuză, în aproape o treime din unități, pentru că așa au decis medicii, fără nicio decizie formală de sistare a serviciului adoptată la nivelul spitalului.

Continuarea poate fi citită AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.