Lecții pentru România: ce ar trebui să învățăm din naufragiul democratic al Federației Ruse

Războiul pornit de Federația Rusă în Ucraina nu ar trebui să-i scoată din bibliotecile românilor pe Anton Cehov, Lev Tolstoi sau Feodor Dostoievski. Nu ar trebui să-i elimine din cinema nici pe Serghei Eisenstein, Andrei Tarkovski sau Nikita Mihalkov.

Rachetele care zboară spre orașele ucrainene nu o fac în acorduri de Ceaikovski, iar focoasele nu au în amestecul explozibil nici marile teme ale culturii ruse, nici limba slavă, nici măcar sentimentul rusesc al ființei (descris adesea ca marcat de nostalgii imperiale).

Eliminarea scriitorilor, regizorilor sau compozitorilor ruși din inventarul cultural al umanității nu va opri marșul morții comandat de Vladimir Putin. Și nici nu va oferi explicații concrete despre cauzele care au împins Kremlinul să pornească acest război.

Cauzele nu sunt, în fond, legate de percepția rusească asupra amenințării NATO sau de melancolia dizolvării URSS și trauma destrămării sferei de influență în estul european. Toate acestea sunt elemente importante în tiparele de gândire ale decidenților de la Kremlin – dar ele devin fundamentale în context doar pentru că tiparele de gândire actuale chiar sunt putiniste, și nu altfel. Fără putinism poate că nu am mai fi avut războiul de astăzi.

Ce este putinismul? În mod cert, el nu e doar Vladimir Putin. Un sistem de putere atât de complex nu se clădește dintr-un singur om. Dar se clădește dintr-o serie de curente înlănțuite, care se împletesc până la indistincție.

Putinismul e, înainte de toate, o autoritate (devenită de necontrolat) a serviciilor secrete. Peste această fundație se clădește o structură de corupție-beton, din compoziția căreia nu trebuie să lipsească procente serioase de inegalitate socială. Mansarda acestei construcții poate fi, într-o țară care cochetează cu idei precum credința neamului și patriotismul izbăvitor, chiar simbioza stat-Biserică.

În sfârșit, acoperișul întregii structuri devine controlul cvasi-total al mediilor de informare, călușul pus sistematic presei, dar și pretenția statului de a fi gardianul societății care trebuie protejată de fake news (întotdeauna stabilit și combătut, într-un asemenea sistem, doar de stat).

E o lecție de învățat și pentru România din acest melanj. Într-un stat cu puterea și capacitățile Federației Ruse, putinismul duce la război. Într-unul de nivelul României, poate duce la precaritate democratică și forme periculoase de autocrație.

Putinismul nu e doar despre istoria și destinul puterii de la Moscova. Putinismul poate fi o rețetă care găsește ingrediente locale și în alte țări. El începe întotdeauna cu o putere exagerată, adesea incontrolabilă, acordată serviciilor secrete interne (fie ele de siguranță sau de informații).

Fascinația uniformei și nostalgia ordinii

România nu e deloc străină de acest fenomen, în condițiile în care organismele naționale de control parlamentar sunt notorii de ineficiente în supravegherea activităților SRI și SIE. Epoca Traian Băsescu și, mai ales, epoca Florian Coldea în SRI au demonstrat ce se întâmplă cu o țară – fie și cu una membră a Uniunii Europene – care cochetează cu extinderea influenței serviciilor (inclusiv prin implicarea acestora în activitățile de urmărire penală).

Corupția generalizată a încercat și la noi să se ridice pe această temelie nevăzută de influență și interese ale serviciilor secrete. Sistemul Elena Udrea, care se împroprietărise pe miliarde de euro (fonduri de dezvoltare), e doar un exemplu. Iar corupția – împletită cu precaritate și inegalitate socială – va mai încerca și în viitor să clădească pe fundația unor servicii de informații care capătă și dezvoltă o putere prea mare.

În fapt, orice încercare de militarizare prezentă sau viitoare e o veste proastă pentru societatea democratică românească. Tocmai pentru că riscă să naufragieze în mișcări subterane și în lipsă de transparență, ambele caracteristice pentru un tip de gândire-locotenentă care ajunge să caracterizeze rațiunea de stat aflată sub control militar.

Pentru o democrație, un politician populist (care se supune urnelor de vot) e infinit mai puțin periculos decât un ofițer bine intenționat (care nu e, în esență, produsul public al unui test electoral).

Există și în România o fascinație a uniformei – și o anumită nostalgie a ordinii prin ordonanță. Rusia de astăzi ar trebui să ne servească drept exemplu despre unde poate sfârși o astfel de înclinație, dacă este instrumentalizată după model putinist.

Un atentat la adresa democrației

Nici simbioza stat-biserică nu ne diminuează prea tare potențialul de precaritate democratică. E binecunoscut faptul că întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, patriarhul Chiril, susține acțiunea armată a Kremlinului în Ucraina – pe care o prezintă ca fiind în slujba ortodoxiei.

Dar exact acest discurs apocaliptic despre apărarea prin orice mijloace a valorilor biblice a fost promovat în permanență și de Biserica Ortodoxă Română în ultimii ani. Totul a culminat discursiv în lunile dinaintea referendumului Coaliției pentru Familie, din toamna anului 2018.

Patriarhul Chiril susține astăzi la Moscova că acțiunile militare comandate de Vladimir Putin în Ucraina au o semnificație metafizică. Menirea lor e de a salva sufletul estic de Vestul depravat și corupt moral. Vocile BOR spuneau ieri același lucru: că mobilizarea lor împotriva drepturilor civile ale cuplurilor homosexuale este asemănătoare unui război de apărare împotriva regulilor sociale impuse de Occident.

Rusia de astăzi arată în ce fundătură sfârșește instrumentalizarea puterii simbolice a Bisericii. Dar nici România nu e foarte departe de această fundătură. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, s-a folosit în anii din urmă de acest capital simbolic pentru a acuza public de “blasfemie”. Și BOR s-a folosit de acest capital (ba chiar se folosește în prezent), pentru a influența din culise politicile publice de sănătate și de educație ale statului român.

Discursul religios despre salvarea omului estic de la desfrâul vestic este un atentat la adresa democrației. În Rusia – dar și în România.

Bătălia pentru controlul presei

În fine, cupola tuturor acestor fenomene care se intersectează într-o societate precum cea românească – sau rusească – este încercarea (cu diferite grade de reușită) de a controla mediile informaționale și presa.

Fenomenul nu e deloc străin cazului autohton. Televiziunea și radioul publice sunt de ani de zile mize strategice în jocurile de putere de la București. Conducerile lor sunt în permanență obiectul unor vaste operațiuni de trafic de influență. Bugetele lor sunt întotdeauna consecința unor relații de bună vecinătate cu aceia aflați la putere.

Dar nu doar media publice cad victime acestor fenomene. Și televiziunile sau publicațiile private au fost folosite în anii din urmă pentru a promova sau apăra interese de grup. Partidele politice folosesc procente importante din subvențiile publice pentru a plăti relații prietenoase cu stațiile de știri.

Nu suntem încă în situația în care un angajat al unei televiziuni apare în direct cu o pancartă în care denunță cenzura și propaganda (precum deunăzi în Rusia, unde o jurnalistă a canalului public a protestat în acest fel împotriva războiului din Ucraina). Dar nu suntem nici foarte departe. Mai ales că s-au manifestat deja și la noi intenții instituționale de monitorizare și combatere a fake news-ului.

Cuvântul cheie aici nu e fake news – ci instituțional.

Adevărul de astăzi poate fi fake news-ul de mâine

Exprimate de stat, astfel de intenții ar trebui să stârnească pe loc revoltă – iar exemplul Rusiei de astăzi e sugestiv în acest sens. Prin decizie a autorităților publice, invazia din Ucraina nu poate fi descrisă ca “război” în Rusia, căci acesta e un fake news după criteriile legale. Sintagma corectă, formulată de autorități, e “operațiune militară specială”. Cine folosește altă descriere riscă închisoarea.

Există domenii ale vieții publice în care absența unor reglementări e mai puțin dăunătoare decât prezența unor reglementări proaste. Stabilirea termenilor în care se publică sau nu o informație nu este și nu ar trebui să fie de competența organelor statului.

Nu statul e chemat să stabilească criterii pentru fake news și să pună ștampile în acest sens. Regulile profesionale jurnalistice și educația media trebuie să funcționeze și să acționeze într-o societate democratică.

Iar o societate pretins democratică în care fake news-ul se stabilește de către stat nu e, de fapt, decât o societate cu reguli arbitrare, în care adevărul de astăzi poate fi fake news-ul de mâine, în funcție de interesele și dorințele celor aflați la putere.

Să-i lăsăm, deci, pe Cehov, Tarkovski sau Ceaikovski să circule nestingherit. Lecția rusească a acestor zile nu e despre interzicerea sau limitarea prezenței lor. E despre observarea și controlarea unor impulsuri care se fac simțite și în societatea românească.

Dacă e o pildă pe care drama ruso-ucraineană o ilustrează zilele acestea, aceea e a autocrației în care poate sfârși o societate capturată. O astfel de societate își pune epoleți, sutană și coif de staniol – dar se oblojește la gândul că este totuși o democrație, din moment ce organizează (simulacre de) alegeri.