Am petrecut un weekend plin, dar l-am incheiat cu facila concluzie ca cea mai simpla forma de empatie este sa incalti si pantofii celuilalt. Metaforic, desigur. Cu alte cuvinte, sa incerci sa vezi lumea si prin ochii altcuiva. E uimitor ce descoperi daca faci asta.
Calaul ajunge sa isi inteleaga victima si poate chiar sa o iubeasca, iar tradatul il accepta mai usor pe tradator. Usor de zis, greu de facut! Nu e deloc o proba simpla, asta in care pui pe tine hainele si sentimentele altcuiva. Dar daca reusesti sa le imbraci, chiar si pentru cateva secunde, ai sansa reala sa devii mai bun. Sau, poate, mai putin nedrept.
Cand, cum si daca sa incercati emotiile altora ramane la latitudinea voastra. Pana va hotarati, va facem niste recomandari.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Kafka pe malul marii
Este una dintre cele mai bune carti ale lui Haruki Murakami. Ar putea fi un bildungsroman, dar nu e. Ar putea fi si o carte de calatorie. Dar nici asta nu e. E o carte in care un baiat de 15 ani pleaca in calatoria vietii lui si ajunge, la final, cel mai tare baiat de 15 ani din lume. E o carte in care o femeie de peste 50 de ani a ramas blocata la varsta de 15 ani si, desi continua sa traiasca, e moarta.
E o carte in care apare un personaj cu un sex incert, jumatate barbat, jumatate femeie si in care un mos retardat restabileste ordinea in univers. E o carte in care un smecheras sofer de tir se cufunda intr-un fotoliu adanc si, pentru prima data in viata lui, savureaza Beethoven si Haydn. E o carte despre o padure adanca in care, daca te pierzi, treci intr-o lume fara timp si amintiri. E o carte pe care trebuie sa o cititi pentru ca, fara sa va dati seama, va transforma si pe voi.
-
Fat pig
Am vazut, duminica seara, la Teatrul Act piesa “Fat pig” scrisa de Neil LaBute. Trei sferturi de piesa ai sentimentul ca te uiti la ceva lejerut asa, razi, te si miri ca razi. Pe urma, spre final, iti dai seama ca e si despre tine piesa asta in care un tip se dovedeste superficial, intolerant si las. Neil LaBute e dramaturgul meu contemporan preferat si va recomand piesa. Mai ales ca e despre dragoste si relatii.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Exercitii de admiratie
E greu sa mai citesti Cioran dupa treizeci de ani. Nimic nu seamana cu ce iti aminteai ca era Cioranul pe cand aveai 15, hai 20 de ani. Descoperi un autor bun, dar nu exceptional. In acest volum de eseuri si portrete, pe care l-am cumparat, cu 25 de lei, pentru a citi exercitiul de admiratie fata de Scott F. Fitzgerald (care s-a dovedit a masca un exercitiu de dispret), sunt totusi cateva pagini care rezista si unele idei care explica, fara greseala, de ce omul, ba chiar intregul univers, merita sa fie calomniat fara ragaz. Nu le redau aici.
Va las, insa, acest fragment minunat despre verbul “a scrie”:
“A scrie este o provocare, o perspectiva ce falsifica in avantajul nostru realitatea, asezandu-ne mai presus de ceea ce este si de ceea ce ni se pare a fi. Sa-l concureze pe Dumnezeu, ba chiar sa-l intreaca, doar prin puterea limbajului – iata performanta scriitorului, specimen ambiguu, sfasiat si vanitos, care, smuls din conditia lui naturala, s-a dedat unui splendid delir, mereu derutant, odios. Nimic nu e mai jalnic decat cuvantul, si totusi doar prin el ajungi la acele senzatii de fericire, la jubilatia ultima in care esti cu desavarsire singur, eliberat de orice sentiment de apasare. Absolutul atins prin cuvant, prin insusi simbolul fragilitatii!”.
Ici, Cioran – filosoful care a inteles moartea si a carui viata, o capodopera dupa cum el insusi e silit sa admita, este cu mult, cu mult deasupra operei.
-
Cartierul Tortilla
Nu stiu nicio alta carte care cat aceasta extraordinara demonstratie de virtuozitate a lui Steinbeck sa omagieze, ba chiar sa reabiliteze, sfintii betivi.
-
Flaubert
Am citit un “Suflet curat” de Flaubert, proza scurta, dar decisiva. Prin portretul pe care i-l face lui Felicite, gasesc ca Marele Gustave se impaca definitiv cu specia careia, desi i-a fost superior, i-a apartinut. Prin toata umanitatea pe care o lasa acestei slujnice, Flaubert reabiliteaza viata nedreapta a acestor oameni buni, generosi, care se daruiesc in continuu, desi ceilalti nu-i merita niciodata. Cu Felicite, Flaubert se dezvaluie, in sfarsit, asa cum l-am intuit mereu: un justitiar deghizat intr-un cinic, un Don Quijote refugiat in scarba.
-
Joc riscant
Film prost, american, cu Justin Timberlake mai bun decat ai crede, si cu marele avantaj de a prezenta niste peisaje din Costa Rica, insula la care, n-o ascund, inca visez, filantropic, intocmai ca un borfas la ceasul unui lord.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Democratie si contestare
Daniel Barbu, profesor universitar, 2004: „In ochii autoritatilor publice romanesti nimic nu este mai suspect si mai inacceptabil decat contestarea directa si explicita a ordinii de stat […] Intr-o democratie, autoritatile publice nu au alt rost mai inalt decat acela de a garanta liberul exercitiu al drepturilor civile si politice ale cetatenilor si asociatiilor de cetateni.”
Daniel Barbu, ministru al Culturii, 2013: „Ei strigau ‘Demisia’, ‘Rusine’, lozincile standard pe care le auzim de cateva saptamani in diferite piete, dupa care s-au retras. Cand am iesit, cei care erau in jurul masinii, spre deosebire de cei care au venit in club si care pareau de varste mai diferite, aratau foarte tineri, 20 de ani. Erau tineri, cu precadere barbati, foarte nervosi, vehementi in lozincile pe care le strigau. A fost o forma de agresiune, de aceea am iesit din masina si le-am zis ca se poarta ca niste neofascisti.”
Contextul, AICI.
-
Un concert
A debutat saptamana trecuta, cu un minunat concert la Ateneul Roman, seria de evenimente incluse sub palaria Zilelor Culturii Ruse. Acompaniati de Orchestra Simfonica Bucuresti, au tinut capul de afis violonistul Alexandru Tomescu si pianistul rus Eduard Kunz. O nota speciala, totusi, pentru Inga Rodina, o rusoaica de 13 ani care a facut pur si simplu aerul sa vibreze sub cupola Ateneului, interpretand in deschidere “Dansul rusesc” din “Lacul lebedelor”.
Investiti cinci minute s-o ascultati, AICI.