Lumina nu vine de la răsărit

România este un stat tânăr. Uităm adesea asta și pierdem perspectiva lucrurilor. Adorăm să ne plângem, să constatăm că nu se face. Impersonalul îl preferăm. Dar sunt și lucruri pe care le-am câștigat, deși facem doar bilanțul public al celor pierdute. Suntem la periferie, dar gândiți-vă de unde am plecat. | Foto: Administrația Prezidențială

0

Pentru o împrospătare a memoriei călătoriți un pic înspre Est. S-ar putea să vă amintiți că România era și ea un Răsărit (cam) sălbatic acum trei decenii, iar acum – cu toate lamentările noastre – se află pe alt drum.

Tocmai am preluat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene și e bine să avem perspectiva corectă: avem încă multe de rezolvat, dar am făcut și pași mari întru occidentalizare. Nu am ajuns nici la jumătatea drumului, firește. Dar uităm de unde am plecat și, mai ales, unde puteam să ajungem.

Pornim prea des de la premisa că toate libertățile noastre sunt aici ca să mai fie și mâine tot aici, că le vom mai avea – libertatea de exprimare, libertatea de a munci peste hotare și a trimite banii în țară, libertatea de a acționa civic. Vestea proastă este că totul în istorie este reversibil. Se poate da înapoi cum s-a dat (puțin) înainte.

România pornise în 1990, după Revoluție, înspre ceea ce ar fi putut fi destinul său (și al nostru) istoric: înspre bazarul turcesc și un tip de despotism oriental, ridicat pe domnia oamenilor, nu a legilor.

Până la parfumul Orientului, însă, pretutindeni plutea duhoarea, iar toalete curate se vedeau mai multe în filme. S-ar fi căutat și gheata rusească, să se pună gâtul sub ea la nevoie, dacă Rusia însăși nu făcea atunci implozie. A fost, poate, norocul nostru istoric.

România a avut de ales între a deveni un fel de pașalâc modern sau gubernie de mileniul III și a fi, pe ultimul loc, în căruța europeană. Am ales ultima opțiune – și de bine, de rău, căruța ne-a tractat în timpul prezent.

Uitați-vă doar pe fotografiile de acasă, pe chipurile părinților, pe chipurile familiilor noastre de acum douăzeci și cinci de ani. Amintiți-vă cum au fost anii ’90. Amintiți-vă lumea aceea care a stat încremenită vreme de un deceniu.

Memoria ne e prea scurtă. De aceea întrebarea noastră fundamentală rămâne aceeași și astăzi: mergem cu Vestul sau cu Estul?

Ce vom alege?

Aici e toată miza, celelalte personaje ale zilei sunt detestabile, dar perfect periferice.

Pentru a rămâne departe de lumea hatârului și a satrapilor, a arbitrarului și tocmelii, România trebuie să stea pe traseul european și euro-atlantic. Iar a rămâne pe acest traseu înseamnă a construi o societate în stare să gândească în termenii unui stat de drept.

Câtă vreme vom mai crede că parte își face acela care împarte, că e justificată o astfel de lume dacă primim și noi partea noastră oricât de mică, atâta vreme vom mai sta la periferia noastră, indeciși între Est și Vest.

Într-o lume croită normal, atâția dintre liderii de azi ai României aveau școală la fel de puțină, dar meserii foarte departe de orice putere de decizie politică. Sau erau deținuți de drept comun.

Într-o lume normală, Viorica Dăncilă și Mihaela Triculescu nu ocupau funcții de demnitate publică. Iar Liviu Dragnea sau Ludovic Orban nu conduceau cele mai mari partide politice din România.

Vremelnicii bișnițari care călăresc acum bugetul național vor trece și vor fi uitați, cu o singură condiție: să nu ne întoarcem în periferia civilizației, acolo unde nu există nici criterii, nici selecție, iar toate lucrurile se fac după bunul plac al câtorva.

Iar asta e de fapt alegerea pe care trebuie să o facem în fiecare zi. De asta trebuie să ne apărăm meseriile, să nu credem că merge și așa, să nu dăm și să nu luăm șpagă, să nu ne descurcăm, să condamnăm prostia și slugărnicia, să ne revoltăm împotriva aberațiilor publice. Și să facem toate acestea fără a deveni orbi la excesele celuilalt sistem, la imperfecțiunile sale.

Altfel, dictatura ne așteaptă după colț.

E România (încă) o țară de lumea a treia? Și da, și nu. În anumite privințe, e poate chiar mai jos, dar are o speranță de care să se agațe, un țărm relativ liniștit către care poate naviga. Lumina chiar nu vine de la răsărit.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan

Cum să crești plante aromatice acasă
Câteva sfaturi foarte bune AICI.

David Bowie și chestionarul lui Proust
AICI.

O poezie pentru finalul de săptămână
Câteva rânduri din minunata Maya Angelou. Întreaga poezie este AICI.

When we release our fingers
From fists of hostility
And allow the pure air to cool our palms

We, this people, on this small and drifting planet
Whose hands can strike with such abandon
That in a twinkling, life is sapped from the living
Yet those same hands can touch with such healing, irresistible tenderness
That the haughty neck is happy to bow
And the proud back is glad to bend
Out of such chaos, of such contradiction
We learn that we are neither devils nor divines

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un discurs
Ne-a plăcut discursul lui Donald Tusk. Ne-a plăcut pentru că a fost în limba română, una pe care politicienii noștri o măcelăresc în fiecare zi. Ne-a plăcut discursul lui Donald Tusk pentru că a fost natural. Fără prea multe piruete, fără exagerări și platitudini, fără nonsensul cu care ne-au obișnuit vocile noastre publice.

Ne-a plăcut discursul lui Donald Tusk pentru că a știut să-i pună în aceleași șapte minute pe Duckadam, Mircea Eliade, Nichita Stănescu fără să pară penibil așa cum par cei mai mulți dintre politicienii noștri. Ne-a plăcut pentru că a știut să puncteze ce era de punctat, inteligent și direct, fără caterinca românească.

Ne-a plăcut discursul lui Donald Tusk pentru că a arătat decență, ceea ce lipsește cu desăvârșire politicienilor noștri. A fost un discurs bun.

La primele cuvinte rostite în română de polonez, din cea mai importantă lojă Călin Popescu Tăriceanu zâmbea cu gura până la urechi. Zâmbea și președintele Iohannis, la fel și Patriarhul Daniel acompaniat de Florin Iordache, două scaune mai încolo. Aflat în proximitate, Adrian Severin ciulea urechile și se apleca să audă parcă mai bine.

Califatul
S-a scris mult despre ISIS, dar nimic nu este precum Califatul. Poate și pentru că este audio și lucrurile ajung altfel la tine, cel care asculți. Dar dincolo de asta Califatul este o lecție de jurnalism.

Este poate cel mai bun mod pentru a explica despre ce este jurnalismul, despre nevoia de a înțelege, despre nevoia de a pune încă și încă o întrebare. Fără ca cel care pune întrebările să se transforme în polițist sau judecător. Ascultați acest podcast.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
M-aș omorî pentru tine (și alte povestiri pierdute), de Scott Fitzgerald. Polirom.

O altă carte
Între prieteni. De Amos Oz, cel atât de regretat. Humanitas fiction.

Și încă o carte
Promisiunea Zorilor. De Romain Gary. Humanitas fiction.

Și încă una
Lucruri nespuse. De Azar Nafisi (autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran). Humanitas fiction.

Două spectacole de teatru
Treapta a noua, atât la Bulandra, cât și la Unteatru.

Un șlagăr mai vechi

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

OZN-uri și alte acareturi
Poate credeați că doar lunaticii se preocupă de chestiunea extratereștrilor. Uite că șeful departamentului de astronomie de la Harvard se uită la cerul înstelat și se imaginează pe sine ca un soi de detectiv interplanetar: „If you have ruled out the impossible, then what’s left is the truth, however unlikely it may seem.”

Un interviu foarte bun, AICI.

Întâmplări cu judecătorul Danileț

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.