Mantra unei noi saptamani: pour la beauté du geste

Poate ca vi s-au inghesuit si voua in cap, la inceputurile de saptamana, asemenea intrebari. Am putea mima, cum majoritatea o face, un soi de entuziasm pentru viata. Dar ati simti din start ipocrizia. Am putea pretinde ca inceputurile vin la pachet cu o infuzie de fericire. Ati sti, insa, ca mintim.

Si-atunci de ce? De ce facem noi asta? De ce, luni de luni, saptamana de saptamana, ne ridicam si o luam de la capat de parca am juca in continuu rolul sinucigasului emotional?

Raspunsul l-a dat, anul trecut, Leos  Carax, intr-un spectaculos film numit Holy Motors: pour la beauté du geste.

Niste recomandari, tot pentru frumusetea gestului.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• On voudrait revivre

Unul dintre cantecele de pe coloana sonora a filmului Holy Motors, regizat de Leos Carax. Tulburator mesaj: vrem sa retraim, asta inseamna sa traim din nou aceleasi lucruri. Nu?

• Dulcele bar

Cartea de memorii (oarecum impropriu numita asa) a lui J.R. Moehringer o recomandase si Iulian Andrei acum ceva vreme. Eu am aflat de existenta cartii „Dulcele bar” de la Filip Florian, care povestea – intr-o intalnire  cu cititorii Decat o Revista – ca ii recomandase cartea lui Radu Cosasu si ca acesta o lectura cu entuziasm. Asa ca am achizitionat si eu volumul.

Cartea e un amplu reportaj despre un bar si caracterele slefuite de el, dar si o incercare de autocunoastere prin care autorul reface traseul devenirii sale ca barbat. Se vede ca e scrisa de un jurnalist, are multa luciditate, recompune atmosfera si dialoguri care s-au petrecut cu decenii in urma si, cel mai important, te face sa razi si sa plangi chiar cand nu te astepti. Nu trebuie sa ma credeti pe cuvant, asa ca luati cartea si consumati-o!

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

• Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis (Editie aniversara 30 de ani)

Nu citisem, pana acum, Jurnalul de la Paltinis. Nu din fronda, nici macar dintr-o explicabila ignoranta. M-am indragostit prea repede de filosofie si ne-am despartit brusc pe cand eram suficient de tanar ca sa nu inteleg dimensiunea acestei pierderi. Aveam mai putin de 18 ani.

Am citit, totusi, fara metoda, clasicii, devreme si, astfel, le-am pierdut rostul. Apoi, am gasit filosofia insuficienta. O banuiam prea logica, prea intemeiata pe ratiune, nu m-ar fi incaput in ceea ce credeam ca e suprarealismul personal. In plus, eram fascinat, si am ramas cu acest handicap, de faptele minore, diverse, de viata, de jurnal, de care filosofia nu are a se ocupa.

Literatura mi s-a parut ca poate mai mult, ca poate totul. Mi-am legat viata de ea. Asa s-a intamplat sa pot trai treizeci de ani fara sa fi citit Jurnalul de la Paltinis. Fara sa-l fi citit, stiam ce a insemnat in epoca, stiam ce inseamna inca. Abia acum, insa, ii realizez, in adevar, dimensiunea.

E o carte care, daca ai inima curata, deschide o poarta extraordinara catre platoul inalt, himalaiesc, al gandirii pure. Gabriel Liiceanu a scris-o foarte frumos, chiar fara sa fie preocupat de esteticul care ii obsedeaza, indeobste, pe literati. Andrei Plesu si Constantin Noica redevin, astfel, ceea ce au fost de la inceput: mari personaje, si nu doar ale culturii. Mai ales Noica! E extraordinar in stangacia lui, in copilaria lui tarzie, care ii dubleaza, atat de reusit, personalitatea inclinata sa conjuge, fara prea mari greseli, idei.

Va las cu acest fragment atat de plin de stil:

“(…) Termin scrisoarea, ma uit in jur la camera cu tavanul tesit, vad chiuveta cu robinetul stricat, patura aspra de pe pat, ziarul pe care l-am intins pe ea ca sa ne bem ceaiul, il vad pe Noica rupand tigari Carpati si indesandu-le tutunul in pipa, ma uit la bascuta lui de papa in exil, la pantalonii foarte luciosi, ma gandesc la cartile pe care si le-a scris cuminte ca o cartita incapatanata, nerasfatat de nimeni, nelaureat, ba pe deasupra injuriat de Ionesco si altii ca “vandut” – si imi vine in minte vorba lui Heraclit cum ca “se afla zei si aici”, iar acestia, care au crescut in pragul camerei lui, sunt mai frumosi si mai adevarati decat zeii care l-au asistat pe Eliade cand acesta sorbea din foarte omeneasca cupa a vanitatii”.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Un diagnostic dupa 1 decembrie

De la Tudor Arghezi scriere, apropo de performantele de simtire patriotica ale romanului din toate timpurile si toate vremurile:

„Daca ai urmarit evenimentele petrecute intr-o viata de om, ai vazut ca intotdeauna lumea noastra s-a despartit in doua lumi, o minoritate parfumata, zguduita de spaima si un popor pietrificat in certitudini traite doua mii de ani, indiferent la eveniment.

Domnisorul are o memorie personala, improvizata din zdrente sufletesti corcite. El seamana cu biletul de tramvai, continuu reinnoit intre doua distante: la statie se arunca si nu mai e valabil.

Celalalt, taranul, are tinerea de minte milenara. L-am vazut de mai multe ori pornind la razboi. Privelistea se petrecea in Capitala. Pe trotuare, domnii civili tremurau, daca nu de o frica galbena, atunci de o ingrijorare negricioasa, si prin fata lor paseau in uniforma lor prapadita taranii, molcomi, linistiti catre foc. Ca sa prinda un succedaneu de colaborare si un plagiat de barbatie, trotuarele aruncau pachete cu tigari si balcoanele flori, fara sa emotioneze gravitatea calma a plugarilor in arme.

In 1907, cand rabdarea taranilor a irupt, parlamentul era in sedinta de primejdie nationala. Teroarea a infratit subit partidele politice, si in asteptarea mortii guvernul si opozitia au impins ridicolul pana la imbratisare si sarut. Oamenii de stat stiu numai sa guverneze prost, nu sa si moara frumos.”

• Si putina auto-ironie…

…dupa introducerea tanguitoare a acestor Recomandari. Ne ajuta Camil Petrescu:

„Apa tulbure convine tuturor romanilor. Nimeni nu se vaita permanent, ci numai cand sufera de neplacerile acestui regim tulbure. Dar nu trebuie sa se dea prea mare importanta lamentatiilor, caci ele nu sunt decat un presupus mijloc de aparare. Lipsind sinceritatea, fiecaruia ii e frica sa nu se demaste daca nu se vaita.”