Marele Ars

– Ce faci, Ioane? Te-ai spalat pe dinti?, intreaba doctorul Dan Grigorescu, intrand vijelios in rezerva pacientului.

Ion incearca un zambet timid, da din cap, apoi isi continua masa. O asistenta il hraneste, lingura cu lingura, dintr-o caserola cu fasole batuta adusa de acasa. In spitalele romanesti nivelul alocatiei de hrana este de 15 lei pe zi pentru un pacient ars. A fost majorat recent de la 11.5 lei pe zi, cuantum la care stagna de aproape un deceniu.

Lui Ion pare sa ii placa mancarea adusa de asistenta. Face semn din mana sa mai primeasca fasole batuta. Ion nu mananca in fiecare zi asemenea delicatesa, chiar daca nevoile sale calorice sunt semnificativ sporite, iar tratamentul unui ars depinde in mod fundamental si de alimentatie.

Pe 28 septembrie 2016 Ion a ajuns la Spitalul Judetean de Urgenta Targoviste cu arsuri pe aproximativ 40% din corp. Suferise un accident la munca. Dupa 24 de ore, timp in care unitatile sanitare din Bucuresti au anuntat ca nu au locuri pentru un ars grav, Ion a fost transferat la Spitalul Judetean de Urgenta Brasov. Izbavirea a venit de la un compartiment pentru tratarea arsurilor care, pe hartie, nu exista.

Sectia de Chirurgie Plastica care functioneaza din 1974 in structura spitalului brasovean nu are, potrivit actelor oficiale, un statut recunoscut in tratarea arsurilor grave. Realitatea consemnabila e insa cu totul alta. La Brasov mii si mii de arsi, inclusiv mari arsi, au fost salvati in ultimii 40 de ani.

Intre timp, resursele statului s-au indreptat spre dotarea unei sectii de arsi precum cea de la Spitalul Floreasca, aflata multa vreme in conservare. O unitate care in focul evenimentelor de la Colectiv n-a fost de niciun folos, desi era complet echipata.

Puse in paralel, povestea sectiei de la Brasov si istoria celei de la Bucuresti descriu cu acuratete functionarea pe alocuri fara sens a sistemului medical si incapacitatea acestuia de a servi interesele unui pacient condamnat practic la moarte in conditiile sanitare din Romania de astazi: marele ars.

In timp ce la Brasov o sectie de arsi care nu exista pe hartie incearca in fiecare an sa existe macar in realitate, la Bucuresti o alta sectie de profil care exista pe hartie de ani si ani abia a apucat recent, dupa un scandal public de proportii, sa functioneze. Intre dotarile ei tinute sute de saptamani in conservare se afla si o barocamera – desi tipul de tratament pe care il ofera un astfel de echipament nu vizeaza patologia marilor arsuri.

Inainte de Colectiv, mai marii sanatatii au incercat sa transforme barocamera din accesoriu optional intr-unul obligatoriu pentru orice sectie de arsi. Un document descoperit de Dela0.ro descrie imprejurarile “afacerii”.

Tablou baroc cu barocamera monoloc

In anul 2004, Ministerul Sanatatii emitea ordinul numarul 1427 privind infiintarea unitatilor de arsi in structura spitatelor de urgenta din Romania. Dispozitia includea si o anexa cu dotarile necesare unei astfel de sectii – paturi pentru mari arsi, ventilatoare si monitoare, sala de pansamente, printre altele, dar si o barocamera, echipament inclus totusi cu mentiunea “optional”.

Optionalul din hartii s-a transformat in obligatoriu in realitate in momentul dotarii celei mai moderne sectii de arsi din tara, la Spitalul Floreasca din Bucuresti. Peste sase sute de mii de euro au achitat reprezentantii unitatii medicale pentru o barocamera monoloc prezentata initial cu surle si trambite, intrata apoi in conservare, iar intr-un final catalogata ca inutila in schema de terapie a unui mare ars. Chiar ministrul Sanatatii Vlad Voiculescu indica la sfarsit de octombrie ca echipamentul poate fi folosit cel mult la tratamente anti-imbatranire.

Confruntat de Rise Project in vara cu inutilitatea barocamerei, seful unitatii de arsi de la Floreasca, chirurgul Ioan Lascar, a declarat ca “noi ne-am rezumat la minimumul necesar pentru a asigura dotarea prevazuta in standardele de la acea ora pentru o unitate de arsi”.

Concret, indica Lascar, in 2004, la momentul emiterii ordinului 1427, practica medicala justifica o astfel de achizitie – dar zece ani mai tarziu utilitatea devenise indoielnica. “Barocamera facea parte obligatoriu din standardul de dotare al unei astfel de unitati”, sustinea Lascar pentru Rise Project in august 2016, ignorand faptul ca ordinul de infiintare al unitatilor de arsi consemna barocamera ca “optionala”.

“Intre timp, lucrurile au mai evoluat si as zice ca acest echipament a devenit optional”, conchidea chirurgul Ioan Lascar. Baletul “optional-obligatoriu” executat de specialistii si autoritatile implicate in achizitia barocamerei de la Floreasca e definitoriu pentru felul in care sistemul medical romanesc a tratat problematica marilor arsi inainte de tragedia de la Colectiv. Putinele resurse financiare disponibile au fost deturnate spre investitii inutile, apoi hartiile au incercat sa acopere legal astfel de achizitii.

Un document descoperit de Dela0.ro arata felul in care Ministerul Sanatatii a intentionat in 2014 sa acorde o noua definitie legala unitatilor de arsi, schimband in acelasi timp si anexa dotarilor minime prin transformarea barocamerei monoloc din optionala in obligatorie.

Referatul e al Serviciului Politici de Organizare a Sistemului de Sanatate, Politici Salariale si Monitorizare Posturi si poarta data de 24 aprilie 2014. Documentul isi bazeaza argumentatia pe o adresa a Comisiei de chirurgie plastica din cadrul Ministerului Sanatatii care – se precizeaza – “”solicita elaborarea unui ordin privind infiintarea unitatilor de terapie intensiva arsi grav care va inlocui ordinul 1427/2004 privind infiintarea unitatilor de arsi”.

“Se impune de urgenta alinierea la nivelul exigentelor operationale in UE si SUA”, indica documentul. Care erau exigentele operationale? Dincolo de nuanta lexicala – unitatile de arsi deveneau unitati de terapie intensiva arsi grav – atrage atentia anexa numarul 1 a proiectului. Dotarea unei astfel de unitati trebuie sa includa, printre altele, paturi speciale pentru mari arsi, diferite echipamente specifice, sala de pansamente, dar si “barocamera pentru oxigenoterapie hiperbara – pentru un pacient”.

Caracterul “optional” disparea. Si schema de personal a unei astfel de unitati includea “2 posturi de asistente medicale specializate in oxigenoterapie hiperbara”. Spre comparatie, incadrarea cu personal prevedea doar un post cu jumatate de norma pentru un psiholog, un post cu jumatate de norma pentru un fiziokinetoterapeut si nu acomoda niciun nutritionist – specialitati infinit mai importante in evolutia intra-spitaliceasca a unui mare ars.

Practic, ce incerca propunerea de ordin era sa “bage” in lege barocamera monoloc deja cumparata la Spitalul Floreasca la momentul respectiv. S-o transforme din “optionala” in obligatorie, desi chiar Ioan Lascar se disculpa astazi cu argumentul invers: echipamentul ar fi avut certe indicatii acum un deceniu, dar in prezent “lucrurile au mai evoluat”.

Optionala fiind prin ordinul din 2004, barocamera a fost totusi achizionata de Spitalul Floreasca in 2013 sub semnatura medicului Lascar. Iar odata cumparata, desi inutila din punct de vedere terapeutic in cazul marilor arsi, a fost in miezul unei tentative ministeriale de “legalizare”, prin includerea ei intre echipamentele obligatorii.

Odata trecut, ordinul n-ar mai fi vizat doar dotarile de la Floreasca: “In vederea acoperirii corespunzatoare a intregului teritoriu in problema tratamentului bolnavilor arsi grav, se apreciaza ca la nivel national este necesara infiintarea etapizata a 5-6 astfel de unitati.” Toate ar fi trebuit, in cazul emiterii ordinului de ministru, sa dispuna de cate o barocamera monoloc precum cea de la Floreasca.

Referatul de aprobare al propunerii a fost intocmit de Marieta Bardut, unul dintre “nemuritorii” culoarelor ministeriale ale sistemului medical romanesc, dar n-a mai ajuns sa fie asumat de ministrul Nicolae Banicioiu, desi s-a aflat in primavara anului 2014 pe site-ul Ministerului Sanatatii, spre dezbatere publica.

In primavara anului 2015, la inaugurarea de forma a unitatii de arsi de la Floreasca, Banicioiu isi asumase insa viziunea si datele consemnate in propunerea de ordin: “Este o unitate de elita, prima dintr-o serie, practic este pilotul astazi, este prima dintr-o serie de cinci-sase astfel de unitati pe care vrem sa le facem.”

Seful unitatii, Ioan Lascar, sustinea ca barocamera din dotarea sectiei “este unica in tara” si detalia procedura de tratament:

“Pacientul este instalat pe un brancard care culiseaza si este introdus intr-un modul care seamana cu unul spatial. Este inchis etans, iar in interior se realizeaza o presiune crescuta a oxigenului, ceea ce permite oxigenarea tesuturilor fara a mai fi necesara oxigenarea pe cale sanguina si respiratorie. Este una din procedurile terapeutice care ne ajuta sa scurtam perioada de vindecare mai ales in cazul arsurilor cu profunzime mare.”

In cautarea timpului pierdut

Pe 29 octombrie Ion s-a spalat pentru prima oara pe dinti dupa 30 de zile de la internarea in Spitalul Judetean din Brasov. O zi mai tarziu, Romania comemora un an de la tragedia Colectiv, care a evidentiat ca nicio alta starea de improvizatie si degringolada din sistemul medical national si, cu precadere, din zona tratarii marilor arsi.

Cazute prada focului in seara de 30 octombrie 2015, victimele Colectivului s-au mai trezit inca o data fara speranta in spitalele Capitalei, cu numele lor prinse intre file de dosare plimbate pe holuri ministeriale, cu vietile lor supuse aceluiasi arbitrariu institutional care insotise nasterea, viata si moartea flacarilor din club.

La momentul producerii tragediei de la Colectiv, sectia de arsi de la Spitalul Floreasca nu era functionala, desi ea fusese inaugurata oficial in primavara lui 2015.

Cazute prada focului in celelalte zile si nopti care au urmat acelui sfarsit de octombrie din urma cu un an, alte victime s-au trezit prinse fara speranta in paienjenisul institutional al sistemului care preia, trateaza si reabiliteaza marii arsi ai Romaniei.

Astazi sectia de arsi de la Floreasca functioneaza, fara inutila barocamera totusi, dar Terapia Intensiva de la Spitalul de Arsi din Bucuresti este inchisa, iar in teritoriu un mare ars nu are sanse prea mari de supravietuire.

Focul de la Colectiv a fost, pana la urma, doar un moment – unul intr-un sir mai lung de momente insirate pe o franghie invizibila. Efectele nu inceteaza sa se produca nici astazi, cand Romania – chiar si cu mai bine de 365 de zile de experienta Colectiv in spate – continua sa atinga limita capacitatilor sale medicale chiar si cu cativa mari arsi in toata tara.

Ce s-a schimbat? Doar perceptia asupra proportiilor dezastrului sistemic in tratarea arsurilor – ele sunt mai putin vizibile pentru ca nu avem astazi zeci de victime in nevoie urgenta de tratament. Avem doar cativa Ion imprastiati prin spitalele din tara. Destinele lor – ca si cele ale victimelor Colectivului – atarna insa tot de un fir de ata. Pe acest fir subtire continuam sa mergem si la sfarsitul toamnei lui 2016.

Nu stim nici la un an dupa Colectiv ce-i de facut pentru a imbunatati ceva in functionarea mecanismului care ar trebui sa salveze oamenii din foc si sa le redea inapoi vietile, cat mai aproape de ceea ce fusesera ele inainte. Exista un timp al tragediilor si un timp al invatarii din tragedii. Fara ultimul, primul risca sa se repete la nesfarsit.

Ultima iluzie

In iulie 2016, dupa un scandal public plecat de la o dezvaluire facuta de jurnalistul Catalin Tolontan, ministrul Sanatatii Vlad Voiculescu anunta inchiderea sectiei de terapie intensiva de la Spitalul de Arsi din Bucuresti. In cazul unui accident cu un numar mare de raniti optiunea propusa de ministru era – si este inca – transferul in strainatate. In cazul unui numar redus de mari arsi optiuni raman, teoretic, si spitalele din Bucuresti.

La aprope o luna de la inchiderea sectiei de terapie intensiva, pe 22 august, are loc explozia de la Rafinaria Petromidia. Patru raniti sunt transportati la spitalele din Capitala. Potrivit ministrului, toti prezentau arsuri ce puteau fi tratate in tara. Unul dintre pacienti moare la scurt timp de la transfer, un al doilea la aproape o luna de la accident.

In aceeasi luna cu accidentul de la Petromidia, la doar cateva zile distanta, are loc o explozie intr-o locuinta din Sectorul 4 al Capitalei soldata cu doi raniti cu arsuri pe 60%, respectiv 68% din suprafata corpului. Cel din urma este internat la Spitalul Bagdasar-Arseni; primul este transferat la Sofia unde moare la doua saptamani de la transfer.

Intr-o multitudine de alte cazuri, optiunea transferului este problematica. Motivul adesea invocat? Lipsa de locuri in spitalele din Capitala aflate pe lista de optiuni a ministerului pentru tratarea arsurilor grave.

Pentru o femeie din Hunedoara cu arsuri pe jumatate din corp “s-a gasit pana la urma un loc” intr-un spital din Capitala dupa ce medicii din judet l-au contactat direct pe secretarul de stat Raed Arafat.

Un barbat din Olt ajunge la spitalul din Slatina cu arsuri pe 80% din suprafata copului. De la Slatina e transferat la Craiova unde nu exista facilitati pentru tratarea unui ars mare. Moare la scurt timp dupa transfer.

Pe 21 octombrie doi barbati fara adapost sunt incendiati. Pentru unul dintre ei medicii de la spitalul din Galati cer timp de patru zile transferul la Bucuresti. E transferat in a cincea zi. Moare in a noua zi. Nici pacientul ramas la unitatea sanitara din localitate nu supravietuieste, decesul survenind in cazul sau la o luna dupa internare.

Din 2012 in baza unui ordin de ministru dat de Raed Arafat pacientii cu arsuri de gravitate medie si mare – categorie in care intra orice pacient cu arsuri de peste 20% din suprafata corpului – sunt transferati imediat la Bucuresti. Ideea de la care s-a plecat a fost aceea ca pacientul sa fie tratat in unitati specializate, superioare.

Dupa inchiderea sectiei de terapie intensiva a Spitalului de Arsi, Centrul Operativ pentru Situatii de Urgenta (COSU – care distribuie cazurile de mari arsi catre unitatile sanitare) e nevoit sa gaseasca solutii / paturi pentru arsii mari si dincolo de Bucuresti.

Dupa Colectiv s-a produs insa un fenomen paradoxal: in Bucuresti, spitalele propuse ca solutii spun tot mai des ca nu au locuri. Surse medicale au declarat pentru Dela0.ro ca unitatile din Capitala refuza arsii mari de frica. Spitalele se feresc sa primeasca astfel de pacienti cu nevoi de ingrijire peste medie si evolutie imprevizibila. Paradoxul post-Colectiv e ca spitalele se feresc cel mai tare de oamenii care risca sa moara.

“Nu avem locuri” e raspunsul care da cele mai putine batai de cap, iar COSU nu poate sa mearga sa verifice daca e asa sau nu. Fara locuri chiar in spitalele care, potrivit ordinului de ministru din 2012, ar trebui sa preia cazurile de mari arsi, COSU ajunge adesea sa bata din usa in usa in teritoriu, la unitatile judetene: “Tu poti primi? Dar tu poti primi?”

In teritoriu spitalele pot refuza invocand lipsa conditiilor. N-ar fi, oricum, departe de adevar, dupa ce doar arsurile de gravitate mica le-au mai ramas in sarcina in ultimii ani, situatie care le-a imputinat dotarile si le-a alungat sau blazat specialistii. Pentru marii arsi totul a ramas de facut in Capitala – pana cand focul de la Colectiv a ars si aceasta ultima iluzie.

Diavolul se ascunde in detalii

In cazul lui Ion de la Spitalul Judetean din Brasov transferul s-a cerut la COSU de catre Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta inca dinainte ca pacientul sa ajunga la spitalul din Targoviste. Asta sustine doctorul Elena Firoiu, purtatorul de cuvant al unitatii din judetul Dambovita.

Ion a fost adus de la Titu, unde a avut loc accidentul, la Targoviste. In asteptarea confirmarii de la COSU pacientul a fost examinat, s-au facut toate procedurile si protocoalele. COSU a gasit intr-un final pat pentru Ion la Brasov. In Bucuresti nu exista disponibilitate.

Seful Sectiei de Chirurgie Plastica a spitalului din Brasov, doctorul Dan Grigorescu, spune ca ar fi putut si el sa invoce ca nu are conditii si sa refuze transferul. Nu ar fi putut nimeni sa ii reproseze ca nu are dreptate la cum stau pe hartie lucrurile.

In 1974, povesteste doctorul Grigorescu, medicul Valentin Aburel punea la Brasov bazele primei sectii de chirurgie plastica din tara dupa Bucuresti. Sectia era mare, isi aminteste doctorul, ajuns in unitate in 1990 pentru specializare. Avea cam 90 de paturi dintre care 30 erau pentru arsi. Sectia s-a micsorat treptat in anii 1990 pentru ca spitalele au inceput sa taie din paturi.

Spitalul din Brasov are acum jumatate din paturile pe care le avea odata. Chiar si asa sectia de chirurgie plastica e una mare in comparatie cu altele din tara. Are 34 de paturi dintre care 14 pentru arsi (din care doua sunt plasate in rezerve special dedicate arsilor grav). Diavolul se ascunde insa in detalii.

Compartimentul de arsi in care este tratat de aproape doua luni Ion exista inca dinainte de 1990, sustine doctorul Grigorescu. Existenta lui e dovedita de miile de cazuri de arsi, inclusiv arsi mari, care au primit tratament aici. Chiar si asa, in momentul de fata daca cineva de la Ministerul Sanatatii se uita pe structura spitalelor din tara si vrea sa vada care dintre aceste sectii de chirurgie se ocupa si de arsi Brasovul nu apare pe nicio lista.

Si in scriptele Judeteanului, sectia e consemnata ca fiind de “chirurgie plastica si microchirurgie reconstructiva”. Nimic de arsuri.

Doctorul are o explicatie pentru aceasta situatie. “Daca intr-o sectie de chirurgie clasica zici ca ai un asistent la 3 sau 4 paturi, pentru paturile de arsi bugetarea e mai buna”, sustine Grigorescu. “Poate sa ajunga in cazul unui pacient critic la un asistent pentru un bolnav. Si e normal sa fie asa. Daca tu zici ca la sectia de 34 de paturi tu ai dreptul la 34 … ma gandesc ca asta a fost motivul pentru care s-a taraganat aceasta poveste”.

Pana in urma cu o saptamana, sectia doctorului Grigorescu avea 12 asistente. Cateva posturi au fost scoase insa la concurs, asa ca inceputul iernii va gasi sectia cu 19 asistente.

Dosarul pentru recunoasterea formala, scriptica a acestui compartiment ca fiind si unul de tratare a marilor arsi este acum la minister. Cel putin asa spera seful sectiei de chirurgie plastica – stie ca documentatia a intrat pe traseul institutional, ca s-au obtinut niste aprobari si ca dosarul ar fi trebuit sa ajunga la Bucuresti.

Mesajul pe care doctorul vrea sa il transmita este ca la Brasov se face treaba si ca sectia sa nu este doar una de chirurgie plastica si atat. Vrea ca aceste lucruri sa fie cunoscute pentru ca miza sa este sa intre in Programul National pentru Arsuri, recent lansat de Ministerul Sanatatii.

Chirurgul plastic Dragos Pieptu de la Institutul Regional de Oncologie din Iasi considera, insa, ca un simplu ordin de ministru, fie el si de infiintare a unei Actiuni Prioritare-Arsi, nu poate rezolva nimic fara o regandire din temelii a sistemului actual. „La 12 luni de la Colectiv ne prezentam in fata oamenilor cu « livrabile » care pot da frumos in mass media, dar care nu vor duce la o imbunatatire semnificativa a calitatii tratamentului arsilor in Romania”, sustine Pieptu.

„Spitalele vor fi obligate sa faca maldare de acte justificative pentru ceea ce ar fi de bun simt sa existe oricum in mod normal intr-un centru de arsi”, arata chirurgul de la IRO, care considera ca prin AP-Arsi se „innobileaza prin semnatura Ministrului Sanatatii o lista de materiale sanitare, vizata de un sobor de profesori universitari” si cam atat.

„Pacientii vor fi in continuare purtati pe drumuri. Cei care vor supravietui, pentru ca numarul supravietuitorilor nu va creste. Cu parere de rau, parerea mea e ca avionul este inca cea mai buna solutie (n.r. – pentru un mare ars)”, conchide Pieptu intr-un schimb de emailuri cu Dela0.ro purtat la sfarsitul lunii octombrie.

Un dezastru pregatit de cateva decenii

Pe 29 septembrie Ion a ajuns la Brasov. De atunci doctorul Dan Grigorescu tine pe pagina sa de Facebook un “jurnal de front” in care scrie despre evolutia pacientului.

“Pacientul este în continuare perfect izolat de orice posibilitate de infecție cu germeni multirezistenți de spital într-un salon dedicat doar lui, dezinfectat si aseptizat periodic. Profilul bacteriologic rezultat după prelevările de probe realizate încă din primul moment după internare s-a îmbunătăţit… Tratamentul local se realizează zilnic într-o sală dedicată de pansamente, dotată cu “baia de arşi” de inox, permanent dezinfectată și aseptizată. Pacientul este monitorizat și susţinut în continuare 24/24 de o echipă formată din doi medici ATI, dublată de echipele lor de gardă.”

(Jurnal de front, 8 octombrie, 10 zile de la internare)

Pentru a reduce cat mai mult riscul unei infectii doctorul Dan Grigorescu l-a mutat pe Ion din salon la fiecare 3-4 zile. Si-a permis acest lucru pentru ca a avut internat in sectie un singur mare ars. Timp de aproape  doua luni casa lui Ion a fost  formata practic din doua saloane vecine dedicate arsilor mari. Momentan in ele sunt cate doua paturi.

Reorganizarea presupune ca in cele doua saloane sa fie cate un singur pat dedicat marilor arsuri din sectie. “Baia de arsi” aflata in sala de tratament este vizavi de cele doua saloane. Celelalte 12 paturi vor fi utilizate pentru tratamentul arsurilor de gravitate medie si medie/grava. Doctorul Grigorescu tine sa mentioneze ca aceasta noua organizare nu este echivalentul unui centru de arsi. Poate sa fie insa o solutie temporara, adica pentru cel mult 4-5 ani pana la aparitia unui centru de arsi.

Tot pentru reducerea riscului de infectie seful sectiei a pus in aplicare in urma cu doi ani urmatoarea procedura: “Primul lucru pe care il facem  cand intra cineva la noi susceptibil de o infectie e sa ii luam toata constelatia bacteriologica si stim cu ce a venit. Nu ne trezim dupa trei zile ca este infectat. Eu zic ca este o exceptie ce facem noi. Ma lupt chiar si cu colegul meu medic primar sa aplice treaba asta. Daca eu aici in calitatea de sef de sectie ma lupt cu un subaltern…”

Doctorul Dan Grigorescu are o explicatie pentru involutia din teritoriu in tratarea arsilor. Pentru el sistemul gandit in perioada comunista in cazul arsurilor nu era unul prost: policlinicile / dispensarele tratau arsurile mici, spitalele judetene se ocupau de cele medii sau chiar grave, in timp ce cazurile foarte grave ajungeau la Spitalul de Chirurgie Plastica si Arsuri din Bucuresti. Dupa aceasta organizare, explica doctorul Grigorescu, accidente colective precum cel de la Tractorul Brasov au putut fi tratate in teritoriu.

Ipoteza e sustinuta si de Dragos Pieptu de la IRO Iasi care crede ca “noi ne-am trezit in 1989 cu o structura corect gandita, dar deja subfinantata de minim zece ani.” Din acel moment, crede chirurgul, din punct de vedere organizatoric, sistemul romanesc de tartare a arsurilor nu a mai progresat, ci a dat constant inapoi. Structura s-a degradat.

Diagnosticul sistemic pus de Pieptu, care s-a specializat in patologia arsurilor in strainatate si are printre preocuparile profesionale organizarea centrelor de arsi, nu menajeaza:

„In materie de arsi grav, ducem lipsa de orice: nu avem infrastructura, personal, training. Nu avem ce ne trebuie atat in perioada acuta, cat si in ce de urmarire pe termen mediu si lung. Nu avem centre de arsi, nu avem centre de recuperare, nu avem modalitati legale de acordare a tratamentului specific. In consecinta, nu avem nici specialisti kinetoterpeuti pentru arsi, nu avem psihologi cu expertiza in domeniu, nu avem asistenti sociali afiliati. Si nici macar plasticieni dedicati arsului mare.”

In ciuda acestor carente, insa, pentru seful sectiei de chirurgie plastica de la Judeteanul din Brasov Dan Grigorescu la originea loviturii primite de spitalele judetene care tratau arsi e ordinul dat de Raed Arafat in 2012. Din moment ce toti arsii ajungeau la Bucuresti nu a mai existat niciun motiv pentru a investi intr-un compartiment de profil. In afara de investitie, crede doctorul Dan Grigorescu, s-a mai pierdut ceva, “managementul unei arsuri mari”, adica insasi capacitatea profesionala a medicilor de a trata cazurile de arsi.

Chirurgul Dragos Pieptu de la IRO Iasi admite ca ordinul semnat de Arafat in 2012 “a dus la intrarea in coma a tuturor structurilor de tratament al arsilor din teritoriu”, dar sustine ca n-ar fi cazul ca raspunderea sa cada exclusiv in sarcina actualului secretar de stat de la Ministerul de Interne. “Raed Arafat a consfintit prin ordin o realitate de fapt: reteaua murise din punct de vedere functional, el doar a semnat actul constatator de deces”, sustine Pieptu.

In ciuda ordinului, insa, compartimentul de la Brasov a continuat sa trateze arsi. Dan Grigorescu nu isi aminteste sa fi trimis mai mult de un pacient pe an la Bucuresti. “M-am inteles cu cei de la UPU. Le-am spus: <Nu mi se pare normal ca voi sa puneti diagnosticul si sa evaluati starea bolnavului ars. Aduceti pacientul in UPU, noi venim sa il vedem si e responsabilitatea noastra daca il trimitem sau nu. Din acel moment am retinut marea majoriate a bolnavilor arsi”, povesteste doctorul. Planul sau s-a lovit insa de rezistenta anestezistilor care la fiecare ars invocau protocolul.

Nu e usor, concluzioneaza doctorul, sa tratezi un ars.

“(n.r. Ion) Trecuse prin aproape tot ce se putea trece, ca la carte. Iar asta nu e ușor de suportat. La fel cum, era ușor de observat că, deși noi ne încăpățânam să-l întărim biologic, în vederea momentului transplantului care se apropie cu repeziciune, prin băi terapeutice, alimentație hipercalorică, kinetoterapie, oxigenoterapie în regim de trei „porții” pe zi, Ion se „topea” precum banchizele arctice, puțin câte puțin. Așa ne spunea cântarul… Se pare că uitasem un lucru important: suportul psihologic. Dar nu cel zilnic, care s-a mărginit la o glumă-două la vizită sau la pansamentul zilnic, ci acela de specialitate… E clar că de luni trebuie chemat psihologul.”

(Jurnal de front, 30 octombrie)

Ce-i de facut

Doctorul Dan Grigorescu spera ca Brasovul sa aiba in cel mult cinci ani un spital nou cu un centru pentru arsi, unul facut dupa standarde internationale. Pana atunci face planuri pe termen ceva mai scurt – organizarea la un nivel superior a unui compartiment pentru tratamentul arsurilor.

Dincolo de dotarea celor doua saloane pentru arsii foarte gravi vrea neaparat sa puna si o usa care sa separe clar zona de tratare a arsurilor de restul sectiei de chirurgie plastica. Pana atunci cele doua impart acelasi culoar si sunt diferentiate prin culori. Si tot pana atunci o echipa intreaga face eforturi pentru ca Ion, un ars mare, sa aiba o sansa. Sansa de a supravietui.

La nivelul intregului sistem medical romanesc, Dragos Pieptu estimeaza ca ar fi nevoie de minim 42 paturi de paturi de terapie intensiva pentru arsi, carora li s-ar adauga macar 64 paturi de arsi obinsuite. Capacitatea aceasta ar putea fi asigurata in sapte centre de arsi si alte sapte unitati de arsi. Un centru de arsi ar fi compus din 6 paturi de terapie intensiva pentru arsi si 6 paturi pentru arsuri severe, dar nu grave, iar o unitate de arsi ar fi compusa numai din 6 paturi pentru arsuri severe, dar nu grave.

La toate acestea s-ar mai aduga circa 100 de paturi unde ar putea fi tratate arsurile usoare pe suprafete speciale (fata, maini, etc), fie in centre de profil, fie in sectiile de chirurgie plastica / chirurgie pediatrica existente in cadrul spitalelor. Teoretic, arata Pieptu, ar fi obligatoriu ca macar trei spitale regionale sa aiba astfel de centre de arsi cu structura 6+6+6.

„Avantajul unei astfel de organizari”, considera chirurgul de la Iasi, „este ca in cazul unor accidente precum cel de le Colectiv se pot transforma usor facilitatile pentru tratarea concomitenta a 18 arsi grav.”

Estimarile de pe hartie sunt prinse insa intr-un orizont de timp imposibil de clarificat in conditiile in care Ministerul Sanatatii nu poate preciza cu exactitate nici macar de cate paturi pentru mari arsi dispune Romania in prezent.

In septembrie 2016, de pilda, autoritatea centrala anunta ca exista unsprezece paturi pentru arsi grav: sase rezerve la Spitalul Floreasca, trei la Spitalul Bagdasar Arseni si doua la Spitalul Judetean Timisoara.

Intr-un raspuns transmis Dela0.ro pe 24 noiembrie 2016, la aproape o luna de zile de la inaintea unei solicitari de presa, Ministerul indica totusi ca sistemul national ar dispune de 20 de paturi pentru mari arsi: sase la Spitalul Floreasca, doua la Spitalul Militar Central, doua la Spitalul Agrippa Ionescu si zece la Spitalul pentru Copii Grigore Alexandrescu. Eliminand ultima unitate medicala, care trateaza doar cazurile pediatrice, raman – potrivit acestei ultime evaluari ministeriale – zece paturi.

Ministerul Sanatatii mai sustine ca alte 10 rezerve pentru arsi mari sunt „aprobate in structurile de spital” de la Timisoara si Iasi. In respectivele unitati medicale judetene se deruleaza lucrari de modernizare, insa, ceea ce inseamna practic ca paturile de pe hartie nu servesc nimanui in realitate.

Consemnam un fapt greu de digerat la un an dupa Colectiv: chiar putine fiind, paturile pentru mari arsi din Romania se dovedesc totusi greu de numarat. Ii mai alaturam o realitate aiuritoare: desi oficial doar Bucurestiul e pe lista ministeriala a destinatiilor pentru arsi mari, un caz precum Ion a ajuns totusi la Brasov.

Cum poate fi, in astfel de conditii, cuantificata si evaluata o situatie sistemica daca nici macar autoritatea centrala nu detine o imagine de ansamblu corecta factual? Si cum pot fi conturate si implementate strategii de modernizare daca dezordinea marcheaza, in mod fundamental, viata institutionala a Sanatatii romanesti?

In loc de epilog

In timp ce Ion se pregatea sa intre in a cincea saptamana de spitalizare, la trei kilometri de el cateva zeci de oameni se adunau in centrul Brasovului pentru a comemora victimele de la Colectiv. Au aprins lumanari si au luat-o usor la pas catre Piata Sfatului. Acolo, langa fantana arteziana, au inceput sa aseze lumanarile. Peste luminitele calde ale candelelor privea dintr-o fotografie una dintre victimele Colectivului, originara din Brasov.

Tragedia din octombrie 2015 a lasat complet fara garda sistemul pentru tratarea arsurilor din Romania. I-a aratat toate imperfectiunile, lipsurile, proasta organizare si indiferenta.

Anul asezat peste Colectiv mai arata ceva – lipsa continua de viziune. Indiferent de numele ministrului care s-a ocupat in aceasta perioada de destinele Sanatatii, problematica arsilor grav n-a acumulat decat si mai multa necunoastere sistemica.

Practic, insasi emotia tragediei care a adus noi figuri la varful marilor decizii din Sanatate s-a consumat fara urmari concrete. La un an de la producerea sa, incendiul de pe strada Tabacarilor numarul 7 din Bucuresti risca sa ramana o colectie de tragedii personale din care nu reusim sa decupam invatamintele niciunei tragedii colective.

Si totusi solutii exista. Unii incearca sa le implementeze intr-un compartiment dintr-o sectie judeteana de chirurgie plastica, precum Dan Grigorescu la Brasov. Acolo se spera la un spital nou care sa gazduiasca si un centru pentru arsi. Altii formuleaza solutiile, precum Dragos Pieptu, pe baza pregatirii si experientei indelungate in tratarea arsurilor.

Pe ultimele le expunem pe larg intr-un interviu lamuritor despre situatia arsilor grav ai Romaniei si-a sistemului care ar trebui sa-i trateze. In partea a doua a acestui dosar de presa:

“Tratamentul arsului mare in Romania e o gluma sinistra”