Mergeti la vot si mergeti mai departe

Avea dreptate Antoine de Saint-Exupery: cand vrei sa construiesti o corabie, trimiti oamenii sa stranga lemne abia dupa ce i-ai facut sa viseze la apa nesfarsita. Si chiar daca marea literatura n-are legatura cu micile alegeri, e singurul sfat de luat in seama la prezidentialele acestea: uitati-va dupa cei care imagineaza marea nesfarsita.

1

Mai tineti minte “noaptea bastoanelor lungi” ori zilele acelea de la mijlocul lui ianuarie 2012, cand in Piata Universitatii, in Bucuresti, la kilometrul 0 al Romaniei s-a strigat impotriva statului-asa-cum-si-l-au-imaginat-ei?

Am scris atunci un lucru simplu: democratia nu se poate sprijini pe calitatea umana a celor care o administreaza. Greseala asta s-a facut in repetate randuri, inclusiv la ultimele alegeri prezidentiale din 2009, cand milioane de romani s-au dus la urne pentru a pune stampila pe propriul cavaler alb al integritatii. Si cand votezi asa, tot ce vei obtine e lupta surda: daca ti-a iesit cavalerul, surazi triumfator si degeaba; daca nu, injuri printre dinti si astepti ca sortii sa se intoarca. Democratia e, insa, un joc de Monopoly?

Daca raspundeti negativ intrebarii anterioare, atunci va preocupa si altceva. Va preocupa, poate, performantele cam limitate ale statului de drept. Va preocupa, poate, participarea politica si deliberarea, nu o noua procedura de selectie electorala la finalul careia partidele politice actuale sa-si redistribuie cotele de exploatare a statului. Va preocupa, poate, mecanismele, normele, principiile care permit reproducerea aparent indestructibila a actualei clase politice. Va preocupa, in ultima instanta, nu doar dreptul de a vota, ci si toate lucrurile care conditioneaza optiunile exprimate prin vot.

Si daca va preocupa toate acestea, intrebarea nu e “cu cine votez?”, ci “care e rolul meu si cum pot fi un lichidator al ratiunii statului si un cenzor al functionarii sale?”.

Notam in finalul analizei dedicate in ianuarie 2012 “noptii bastoanelor lungi”: “Oamenii acestei Romanii cer normalitatea unui parteneriat cu cei care ii conduc, mai multa deferenta si un stat de drept functional, in care puterea sa guverneze, nu sa domneasca. Si chiar daca nu toata Piata e asa, iar in peisajul general al unei tari care merge mult dincolo de granitele Bucurestiului sunt doar o minoritate, pe ei am preferat sa-i vad. Pentru ca vocea lor vorbeste despre o o societate cu fata spre viitor, nu despre un stat cu fata spre trecut.”

Nu va spunem cu cine sa votati, nu va spunem nici macar cu cine sa nu votati, desi e-atat de usor de intuit spre care dintre candidati se indreapta adversitatile noastre. Vom marturisi, totusi, ca ne-ar fi mai bine sa nu ne imaginam variante ale Romaniei conduse de Victor Ponta sau Elena Udrea. Indiferent de nume, insa, nu uitati ca republica e totusi a cetatenilor, nu a politicienilor. Iar cetatenii fac in toate republicile pe care le luam drept barometru mult mai mult decat sa se prezinte la urne. Participarea noastra incepe cu-adevarat abia dupa ce se vor fi odihnit stampilele.

Mergeti la vot si mergeti mai departe. Iata si recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

Un film in mare parte documentar despre Angelique Litzenburger care, la 60 de ani, se casatoreste, dupa o viata petrecuta la cabaret si prin cluburi. Bine, lucrurile nu sunt asa de simple, iar partea cea mai misto a filmului, pe langa coloana sonora, este ca oameni reali – si nu actori – isi joaca rolurile. Am vazut acest film la festivalul Filmes de Cannes a Bucarest, asa ca daca il mai prindeti, nu il ratati, chiar va da de gandit.

  • Un oarecare exotism

Unul dintre cinematografele care gazduieste festivalul mai sus numit este Patria. Am vazut si acolo un film, ultimul Godard, o porcarie intelectualizata si metaforizata pana la pierderea oricarei semnificatii. Dar nu despre asta vreau sa scriu aici, ci despre starea deplorabila in care arata cinematograful Patria: frig, scaune rupte, ecran cam vechi si tot asa. La festivalul asta vin si sunt straini si chiar ma gandeam oare ce cred ei despre o astfel de sala de cinema.

Un savuros roman semnat de Raymond Queneau, in care caii se dovedesc cele mai destepte si agile personaje, iar istoria le joaca tuturor feste. Nu il ratati, rasul e garantat!

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Un spectacol de teatru

Se joaca, „Trilogia belgradeana” la Anton Pann, la Ramnicu-Valcea. Daca ajungeti acolo, sa nu o ocoliti. Eu l-am vazut in cadrul Festivalului National de Teatru. Frumos spectacol!

  • O carte

Sunt iar in ridicola ipostaza de a recomanda o carte pe care eu am scris-o. O gasiti la Editura Hasefer. “Asa a fost viata mea!” e, in definitiv, un interviu-fluviu despre existenta maestrului Andrei Calarasu, regizor, plecat intre timp la Domnul. N-as fi recomandat-o, daca n-as fi citit-o duminica si n-as fi gasit-o chiar interesanta. Maestrul a trait aproape un secol, avea ceva povesti! Multe le uitasem chiar si eu.

  • Un articol

Radu Cosasu. Care va implini saptamana aceasta 84 de ani, iar eu gasesc asta mai important decat orice altceva se petrece acum pe lume. Cititi.

  • Alegerile

Romania are din nou de ales. Continua cu conducerea de tip Ponta, politician intemeiat pe falsuri, inalt protector al grupului penal care-l inconjoara, sau se intoarce pe calea cea dreapta. Puterea e, de data asta, la voi!

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Urmasa lui Nicolae Ceausescu

In sfarsit, cineva dupa Nicolae Ceausescu a inteles ca Romania are munti. O cheama Elena Udrea, a fost ministru al Turismului si candideaza la cea mai inalta functie in statul roman, din partea Formatiunii Prezidentiale Traian Basescu, careia – pentru ca trebuia sa poarte totusi un nume – i s-a spus in acte Miscarea Populara.

„In sfarsit”, „cineva”, „a inteles” si „Nicolae Ceausescu” au fost asamblate saptamana trecuta in aceeasi propozitie de Elena Udrea, prezenta in studioul online al celor de la Gandul pentru un interviu revelator.

Revelatiile au fost zguduitoare, chiar daca nu despre spagile Microsoft intrate in circuitul familiei Cocos fara ca doamna Udrea, pe atunci Cocos, sa-si dea macar seama. Candidata favorita a lui Traian Basescu, investindu-se involuntar urmasa lui Nicolae Ceausescu in materie de telegondole, partii si alte investitii turistice de mare viziune, si-a declarat „respectul” pentru ultimul dictator roman „pentru ca a construit statiuni montane, drumuri”.

In cateva ocazii de-a lungul anilor petrecuti la varful puterii de la Bucuresti, Elena Udrea a demonstrat ca poate fi ignoranta in materie de democratie. Acum, candidata PMP demonstreaza un nivel de-a dreptul ingrijorator de analfabetism in materie de dictatura.

„Va speriati prea usor”, ii spune Elena Udrea moderatorului Gandul, care se declara cam tulburat de felul in care candidata se raporteaza la mostenirea comunista.

Obtuzitatea de ordin istoric a candidatei PMP nu e deloc singulara: chiar mentorul Miscarii Populare, presedintele Basescu adica, a declarat in repetate randuri ca el a dus-o bine inainte de 1989 si ca Nicolae Ceausescu ar fi fost un mare presedinte daca statea doar 10 ani in functie.

Cam aici s-a impotmolit incercarea cuplului Udrea-Basescu de a prinde primele litere din alfabetul (anti-) totalitarismului: Nicoale Ceausescu nu prea ar fi avut cum sa stea doar 10 ani, pentru ca regimul sau nu era o suma de ratiuni institutionale, ci una de vointe personale dispuse piramidal.

In exact aceeasi masura, Nicolae Ceausescu nu a facut, de fapt, nici lucruri bune, nici lucruri rele. Si drumurile construite, si detinutii politici sunt expresii, urmari ale puterii discretionare – nu poti avea una in lipsa celeilalte. Si drumurile, si inchisorile s-au facut urmand cea mai simpla ratiune dintre toate: pentru ca se putea. Nimic nu statea in calea deciziilor Partidului si ale Conducatorului. Uneori, deciziile erau bune. Alteori, nu erau. Asa s-a scris vreme de cateva decenii istoria Romaniei.

Oricine separa in bine si rau aceasta istorie dovedeste o neintelegere fundamentala a felului in care functiona sistemul insusi. In mecanica glaciala a organelor sale vitale nu existau, pur si simplu nu existau nuante. Pentru regimul comunist bune erau si drumurile, si inchisorile menite a tine intre patru pereti adversarii republicii. Pentru doamna Udrea, bune au ramas doar primele, plus niste telegondele, probabil si blocurile, plus metroul bucurestean, desi nimic din toate acestea n-ar fi fost fara ca Securitatea, teroarea, crimele politice ori cultul personalitatii sa existe.

Despre cei 10 ani cu Traian Basescu s-ar putea vorbi si sub semnul lucrurilor bune, si sub semnul lucrurilor rele. Despre cei 24 cu Nicolae Ceausescu nu se poate altfel decat contrapunand drumurilor, statiunilor montane si statiilor de metrou victimele dictaturii – si unele, si celelalte sunt produsele de neseparat ale sistemului-care-a-facut.

Si-n timp ce Elena Udrea perora usor inflamata despre beneficiile regimului Ceausescu, avertizand totodata ca nu ia lectii in acest sens pentru ca n-a vazut o sticla de Pepsi pana la 14 ani, o instanta romaneasca instituia sechestru asigurator pe o parte din bunurile tortionarului Alexandru Visinescu, judecat astazi pentru moartea de demult a 12 detinuti politici.

Poate doamna Elena Udrea are curiozitatea sa-i intrebe pe urmasii acestor 12 detinuti daca ar prefera vietile celor pierduti in locul minunatelor drumuri, telegondole si statiuni montane construite de regimul comunist.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.