Batalia prezidentiala decisiva se va da in Franta intre Emmanuel Macron, un centrist aparut parca din neant, si Marine Le Pen, reprezentanta unui curent anti-european care strange tot mai multi adepti in Hexagon.
Franta este o tara cu probleme – o arata atentatele sangeroase comise (tot mai des in ultimii ani) pe teritoriul sau, o arata nenumaratele scandaluri politico-administrative, o arata chiar insipida presedintie a lui Francois Hollande. S-a mai scris: Franta arata si actioneaza ca o tara aflata in depresie, caci nu doar oamenii, ci si natiunile ajung prizonierele propriilor tristeti, descurajari si ratari.
Se poate, totusi, spera la ceva bun care sa iasa din miezul confruntarii electorale pentru mintile si inimile francezilor? Poate pentru prima data in istoria republicii, turnirul prezidential inseamna mai putin clasica batalie stanga-dreapta, si mai mult incercarea (chinuita) de a gasi solutia intre inchidere si deschidere, intre globalizare si izolationism, intre imigratie si ziduri.
Franta se poate alege doar pe sine, ducand-o pe Marine Le Pen la Palatul Elysee. Sau poate opta sa ramana intre ceilalti, cu precadere alaturi de partenerii europeni, votandu-l pe Emmanuel Macron.
Sunt vremuri importante, decisive pentru Uniunea din care face si Romania parte – caci o constructie comunitara fara Franta e greu de imaginat, iar amenintarea Frexit (a unui exit francez din UE, carevasazica) nu poate fi pusa deoparte cat timp tabara Le Pen strange adepti.
E o singura fericire in ceea ce se intampla acum in Hexagon – o fericire cat un blestem aproape, caci ea semnaleaza conditia unei societati divizate, fragmentate, dar (tocmai prin asta) suficient de mature cat sa nu se ralieze unei pozitii unice, atotizbavitoare.
Aceasta fericire poate fi expusa sec, matematic astfel: aproape 80% dintre francezii cu drept de vot s-au prezentat la urne in primul tur al prezidentialelor, un procent impresionant daca il raportam la deja obisnuita apatie electorala care caracterizeaza societatile occidentale; niciun candidat n-a reusit sa stranga macar un sfert din optiunile exprimate.
Ajunsi in turul al doilea, Macron si Le Pen se lupta acum nu doar pentru conservarea voturilor deja obtinute, ci si pentru extinderea bazinelor electorale, adica pentru convingerea celor aproape 60% care au votat alt candidat ca viziunile, solutiile, optiunile corecte sunt de partea lor.
In rest, pe la noi lumea e preocupata de ultima injuratura a lui Ilie Nastase (aceasta hartie de turnesol care arata ca n-am ajuns totusi atat de departe daca inca ne intrebam ce-o fi gresit in a-ti apara tara si nevoile si neamul injurandu-i pe straini).
Si mai e lumea preocupata sa afle ce-a cautat pe munte un tata cu copilul sau – o alta hartie de turnesol care ne arata iuti la (pre)judecati, intransigenti, ultra-legalisti, incapabili de nuanta, gata sa-i invatam pe cei de langa noi si cum sa traiasca, si cum sa moara.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Noul Woody Allen
-
Un spectacol de teatru
-
Un film
-
O carte
-
O alta carte
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
“Lumea ne va detesta iar”
“Even in my strongly Remain part of London, I noticed some of the Brexit effects: for instance, the way Eastern European builders now lowered their voices rather than shouting at one another in cheery Slavic accents. I am well into bus-pass age, but am largeish and evidently white, and felt abashed when receiving nervous glances on pavements from smaller, less white women.”
Julian Barnes despre Brexit, de neratat, AICI.
-
Secretul lui Cristiano Ronaldo
“I wish I could have told the world who you really are”, ii scria în 2010 Susan K. superstarului portughez Cristiano Ronaldo. Se intalnisera cu un an inainte si, sustine K. in scrisoarea catre Ronaldo, fotbalistul o violase intr-o camera de hotel din Las Vegas.
Adevarul – cel putin acela care reiese din multiplele proceduri legale desfasurate in spatele usilor (si gurilor) inchise, dincolo de ochiul public – este expus acum de revista germana Der Spiegel.