Mostenitorii. De ce este Romania astfel

“Toamna romaneasca” a venit la pachet cu proteste anti-Rosia Montana, discutii reinnoite in marginea calailor represiunii comuniste si o neasteptata condamnare a “capitalistului rosu” Dan Voiculescu. Radacinile acestor fenomene coboara in miezul nisipurilor miscatoare pe care s-a construit Romania dupa dictatura.

0

Inainte de a fi o afacere care poarta in trena sa controverse ecologice, patrimoniale, economice si sociale capabile sa aprinda scanteile unei revolutii, Rosia Montana e o poveste despre umbrele rasfrante asupra Romaniei, in trecerea sa prin tunelul tranzitiei postcomuniste. E, daca vreti, istoria mizeriei stranse sub presul pe care l-am aspirat cu sarg inainte de intrarea in Uniunea Europeana, uitand ca toate denivelarile gunoaielor se vor vedea candva la suprafata periata de scame.

Inainte de a fi o tema de dezbatere specifica societatilor iesite din dictatura, dar mai ales o modalitate de a trata cu ajutorul memoriei un trecut care ofera putine motive de mandrie, discutia in marginea actorilor represiunii comuniste e o poveste despre evitarea propriilor responsabilitati. E, daca vreti, amnistia pe care si-o ofera, in nume propriu, fiecare, uitand ca exista fapte complice, daca nu de-a dreptul indispensabile in desfasurarea crimelor. Sunt faptele noastre, ale cunoscutilor nostri, ale parintilor nostri.

Inainte de a fi subiectul bomba al saptamanii trecute si un semnal clar ca justitia romaneasca a depasit faza combinatiilor de culise, iesind din lesa politicienilor, condamnarea lui Dan Voiculescu la cinci ani de inchisoare e o poveste despre imperiile de carton inaintea carora s-au inchinat privatizari, legi si destine publice, contra voturi, influenta si manipulare.

Inainte de a fi, fiecare in parte, motive suficient de solide pentru a incepe sa credem ca o insanatosire este, totusi, posibila, toate aceste intamplari sunt explicatii ale traseului parcurs pana aici.

S-a spus, de multe ori, ca povara cea mai grea a Romaniei a fost mostenirea perioadei comuniste. Ca de acolo ne vin toate relele si catre acolo ni se indreapta toate cauzele. Uitati-va, insa, peste cifre ale reconversiei elitelor comuniste in perioada primului deceniu de tranzitie. Sunt mult mai mici decat v-ati imagina, minoritare oricum in raport cu acelea aflate in dreptul categoriilor noi.

Regruparea fostilor comunisti in structurile post-revolutionare, desi produsa in zone cheie (la nivelul prezidential, de exemplu), n-a fost un fenomen majoritar reprezentativ pentru democratia autohtona. A marcat-o, dar n-a sintetizat-o. Romania de astazi e un produs al hibridului care s-a nascut la jumatatea distantei dintre fosti si actuali.

Ar trebui sa ne mai amintim, din cand in cand: ceea ce marcheaza o mostenire nu e suma elementelor care o compun, ci predispozitia mostenitorilor de a le perpetua pentru mai departe. Mostenitorii nisipurilor miscatoare suntem noi.

Inainte de a incepe sa construiti orice altceva pe terenul acesta, zaboviti o vreme. Va dam o mana de ajutor, cu recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Niste fotografii

AICI.

  • Alte fotografii

AICI.

  • Atat de adevarat

AICI.

  • O opinie pertinenta

AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Sanul

La inceput m-am intrebat, fara asteptarea vreunui raspuns, desigur, de ce a scris Philip Roth aceasta carte. Ca sa ce? Ajunsese la andropauza si se plictisea? Se exorciza? Ca sa se risipeasca? Ca sa se umileasca? De ce sa scrii o nuvel a despre un om care se transforma intr-un san, destul de hilara in momentele ei cheie?

Avea nevoie de bani? L-a obligat editorul? Era stipluata in vreun contract – una dintre clauzele acelea pe care nimeni nu le citeste? A pierdut vreun pariu? A scris-o la bautura cand nu si-a dat seama ce face (e scurta, cam la 100 de pagini, asa)? A vrut sa arate ca nu se mai poate scrie o a doua “Metamorfoza”, cum nici un al doilea “Nasul”? M-am consolat cu ideea ca a facut-o fiindca si unor scriitori atat de mari, ca Roth, uneori, pur si simplu, nu le iese nimic.

  • Cei frumosi si blestemati

Aceasta carte de Scott Fitzgerald este – si nu credeam ca eu voi scrie vreodata aceste cuvinte – este frumoasa cat Marele Gatsby, daca nu si dincolo de granita absolutului.

  • Un alt text de Scott

Tot ce trebuia scris despre deznadejde a scris deja tot Scott al meu, AICI.

  • Intalnirile cu Radu Cosasu

Acestea sunt cele mai bune lucruri care mi se intampla in viata, singurele care ma aduc mereu inapoi in orasul Bucuresti si, de fapt, daca trebuie sa respectam adevarul, si singurele pe care nu le pot lasa niciodata in urma.

Intr-o carte veche, sa fie cateva secole de cand a fost scrisa, am citit ca o simpla conversatie stand la masa cu un intelept e mai buna decat zece ani de studiu livresc. Dau toate universitatile mele pentru doua ore cu Radu Cosasu. Mai mult: raiul meu, daca mi s-ar ingadui un rai, fie si temporar, e acel crescendo al conjunctiilor adversative, chiar inainte sa vina desertul.

  • Toni si Nick

Mie imi place Toni, dar si Nick.

  • Scriitorul Leonard Cohen

Se afla in lectura mea “Joaca preferata”. Tinde sa devina o carte comparabila cu faimosul fulgarin albastru.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Despre iertare si vina

Un interviu extrem de interesant despre vinovatie, vina si iertare, realizat de revista Spiegel cu Samantha Geimer, celebra victima a nu mai putin celebrului regizor Roman Polanski, care a violat-o practic la varsta de 13 ani. Au trecut mai bine de 36 de ani de atunci, iar fantomele acestei intamplari continua sa bantuie. De neratat, AICI.

  • Anul X

David Runciman scrie in London Review of Books o recenzie minunata despre anul care a configurat decisiv traiectoria, inca in derulare, a secolului al XXI-lea. Reflectia sa introductiva pune pe ganduri:

“What was the most significant year of the 20th century? There are three plausible candidates. The first is 1917, the year of the Russian Revolution and America’s entry into the First World War, which set in train a century of superpower conflict. The second is 1918, the year that saw Russia’s exit from the war and the defeat of the German and Austro-Hungarian Empires, which set the stage for the triumph of democracy. The third is 1919, the year of the Weimar constitution and the Paris Peace Conference, which ensured that the triumph would be squandered.”

Articolul complet, AICI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.