Muzica romaneasca: de la slagar, dozator si revolta, la hituri

La fiecare cotitura a istoriei, muzica romanilor s-a schimbat. De la romantele din comunismul tarziu la soundul actual, cu versuri – sumare - in engleza, care a cotropit topurile secolului XXI, muzica a reflectat, mai puternic decat literatura, tranzitia si toate schimbarile postrevolutionare.

2

Este 14 iulie 2010: se sinucide Madalina Manole. Moartea „fetei cu parul de foc” marcheaza un dublu sfarsit tragic: se incheie, acum, un destin personal dramatic, dar ia sfarsit si un destin colectiv. In mod simbolic, fara exagerare, la acea data se poate scrie si certificatul de deces al muzicii usoare romanesti, dupa ani grei de agonie. Gestul extrem al unei artiste ce odata a cunoscut succesul in inselatoarea industrie a muzicii, dar care in anii 2000 trecuse intr-un con de umbra, nu face decat sa arate ca muzica a mers la fel ca societatea romaneasca.

De la „Magistrala albastra”, la folkul „Cenaclului Flacara” si la odele de la „Cantarea Romaniei” in comunism, s-a trecut rapid, dupa 1989, la dozatorul TEC, la razvratire si zvarcoliri si s-a ajuns, azi, la un produs de export consistent, desi dezbracat de limba romana.

Seria publicistica realizata de „Romania de la zero” in colaborare cu ziarul „Adevarul” continua cu o oprire asupra evolutiei muzicii dupa revolutie. Muzica, asemenea altor domenii in care am identificat rupturi semnificative, se separa in fasii (anii 1997, 2000 si 2011 fiind momente-cheie in ultimele doua decenii), iar evolutia ei ia o alta turnura odata cu sinuciderea Madalinei Manole, punct in care in conflictul dintre generatii, dintre vechi si nou, castiga noul.

Din falia ce se casca la momentul iulie 2010 se ridica creatorii de hituri de astazi, care nu mai au nimic de-a face cu creatorii se slagare de acum 20 sau 30 de ani, dar care isi gasesc legitimitate in succesul peste granite, la fel cum cei care i-au fost mentori Madalinei Manole s-au legitimat prin succesul in interiorul granitelor.

Daca in muzica de dupa 1989 exista o generatia de fractura, aceea este cea a Madalinei Manole, rasarita la iesirea din comunism si intrarea in tranzitie. Muzica ei este a inadaptarilor noastre. Fireste, exceptii se pot consemna: Loredana Groza, care a trecut de la „Buna seara, iubito” la „Zigazagazagaza” si „Apapapa”, a supravietuit.  Poate si pentru ca a reusit de fiecare data sa se reinventeze si sa prinda spiritul fiecarui deceniu.

Nu degeaba se spune ca muzica, poate mai bine decat literatura, teatrul si cinematografia, prinde epoca. Iata o mostra de DJ Boros. Piesa „Dozatorul” facea furori la inceputul anilor `90, tocmai pentru ca vorbea despre cea mai prezenta dintre realitati: „Hei, hei, daca vrei/ Un pahar de suc sa bei,/ Vino azi in lumea lui,  /Lumea dozatorului!/ Hei, hei, nu uita,/ Caci aici e viata ta!/ Ca e bine sau e rau,/ Asta-i dozatorul tau! Hei, hei, stai asa!/ Asta e si tara ta,/ Tara plina de comori/ Si cu mii de dozatori./ Unde noi avem o lege:/Dozatorul este rege!”.

Dupa ruptura de regim a anului 1989, in anii tranzitiei in care ritmul vietii s-a intetit si romanii au inceput sa descopere formele de consumerism, muzica isi purta inca mantia de purpura a anilor ’80. De pe margine, mai intai timid, pe urma din ce in ce mai agresiv, era impunsa de tot felul de neofiti, care, an cu an, au spart zidurile si au patruns in cetate. Pe urma au cucerit-o.

Ce s-a intamplat cu “Generatia de aur”

In epoca de aur, numita asa de biografii partidului, s-a conturat si o generatie din acelasi metal a muzicii, validata de diverse festivaluri sau de aparitiile in show-urile muzicale puse in scena la postul public de televiziune. Nu se canta doar despre macarale si Partidul iubit, ci si despre sentimentele simple, dragostea, gara noastra mica, lalelele.

Cum se explica nostalgia dupa „Mamaia tineretii noastre”? Dincolo de estetica, raspunsul la aceasta intrebare incepe de la varsta depanatorilor de amintiri. Ei, depanatorii de amintiri, sunt exact generatia care trebuie acum sa spuna amintiri. Rolul si tonul sunt, asadar, adecvate.

Marius Teicu, unul dintre compozitorii care au devenit cunoscuti inainte de 1989, contrazice insa ideea apusului “generatiei de aur”. Sigur, nu mai poate cunoaste culmea succesului din anii ’70 sau ’80, dar este inca prizata si iubita de public. Chiar daca lucrurile au evoluat, iar computerul s-a inserat si in industria muzicala in ultimii ani, marele avantaj al epocii contemporane, potrivit lui Teicu, este varietatea gusturilor publicului. “Cine reuseste sa stranga in jurul lui cat mai multe gusturi si cat mai multe categorii de varsta, intr-adevar acela va ramane, fie ca e intepret sau compozitor”, sustine Teicu, ajuns la varsta de 67 de ani.

El nu refuza progresul tehnic, spune ca recurge la computer in ce compune si saluta aparitia acestei inventii, dar ramane foarte ferm in a afirma: calculatorul este doar o unealta, nu trebuie sa inlocuiasca talentul!  Din acest motiv face si un apel catre public si industrie deopotriva sa discearna intre vedetele adevarate si ceea ce el numeste vedetele de vitrina, intre cei care canta live si cei care tot timpul fac playback acuzand sonorizarea proasta.

Dintre cei tineri, Marius Teicu ii admira pe Andrei Tudor, Marius Moga si Adrian Despot.

“Oamenii isi aduc aminte de marii cantareti pe care ii avem din muzica usoara si ii reasculta. Pe de alta a aparut o serie intreaga de compozitori tineri, de la muzica hip hop, la disco, dar si muzica rock, pop-rock, pop, tineri care sunt foarte talentati”, asa descrie, pe scurt, Marius Teicu actualul deceniu al muzicii.

Trei momente de cotitura

Mai tanarul coleg de meserie si zodie al lui Mariu Teicu, Laurentiu Duta, (amandoi nascuti la inceputul lunii mai), unul dintre cei trei membri ai trupei 3rei Sud Est, care la vremea ei a facut propria revolutie, identifica trei borne in evolutia industriei muzicale dupa 1989.

Primul punct de cotitura a fost anul 1997, spune compozitorul de 37 de ani, cand s-au afirmat Genius, K1, B.U.G. Mafia si 3rei Sud Est. Atunci muzica si-a schimbat total fata, completeaza Duta. A urmat momentul aparitiei trupei O-Zone – la inceputul anilor 2000 – cand o melodie in limba romana a fost numarul 1 in 10-15 tari, pe alte continente. Iar al treilea moment de cotitura a fost aparitia Innei, a Alexandrei Stan si a lui Edward Maya, care au dus muzica pop romaneasca peste hotare.

“Uitandu-ne in jurul nostru, la vecinii nostri, Ungaria, Bulgaria, Polonia, putem vedea ca suntem destul de productivi si am exportat in ultimii sapte ani foarte multa muzica buna. Cu muzica si cu sportul ne putem lauda, mai mult decat cu alte domenii”, spune Laurentiu Duta, apreciind firescul evolutiei muzicii romanesti.

“Atat muzica, cat si tehnologia evolueaza, iar evolutia nu trebuie sa ne surprinda. E drept ca publicul s-a schimbat, sunt alte generatii, nu mai au rabdare, primesc foarte multe informatii online, trec repede prin ele. Acum 10-15 ani stateau la coada pentru o caseta cu 3rei Sud Est si B.U.G. Mafia, acum downloadeza de pe internet. “Vremurile s-au schimbat, trebuie sa tinem pasul, sa intelegem tehnologia si muzica noua”, conchide Laurentiu Duta.

Unde e hip-hop-ul de altadata?

Secolul XXI a inceput cu un puseu de infantilism. Societatea romaneasca, si muzica ei, tot mai superficiale, au nesperata sansa de a fi acum in avangarda. Unde e, insa, hip-hop-ul de altadata? Unde sunt ‘bagabontii’? Hip-hop-ul, care s-a desprins din subteran si a crescut la umbra din spatele blocurilor a avut o aura protestara la vremea lui, acum 15 ani. Astazi, falia din hip-hop e cea mai evidenta. Pe de o parte e hip-hop-ul cuminte, care se da la radio, pe de alta parte e hip-hop-ul ciudateniilor si experimentelor, care a ramas de nisa.

Una dintre cele mai cunoscute voci ale hip-hop-ului actual, fara a fi “mainstream”, Deliric 1 prinde cu o agrafa dosarul muzicii de cartier in felul urmator: varful de popularitate pentru „cartier” a fost la sfarsitul anilor ’90, perioada in care B.U.G. Mafia era zilnic pe PRO TV cu „Ridica-ma la cer”.

“Se faceau talk-show-uri cu audiente uriase in care se analiza situatia baietilor de cartier, iar hip-hop-ul era privit ca o chestie venita de pe Marte pe care multi o disecau cu grija, de frica sa nu se infecteze”, isi aminteste Deliric 1, in varsta de 30 de ani.

La acea vreme muzica venea intr-o stare oarecum bruta si era prezentata unui public foarte larg, mai spune el. Sarind peste anii dintre 1997 si 2013, hip-hop-ul s-a adaptat la “mainstream”  si s-a spart in doua: pe de o parte piese care ajung in FM si sunt “amabile”, pe de alta parte “ciudatenii extreme de nisate” pe care si ascultatorii experimentati le privesc cu scepticism. Toate astea au fost posibile, crede Deliric 1, pentru ca dupa ’89 s-a dat un reset si in muzica.

Deliric 1, alias Razvan Eremia, e printre cei care scriu muzica autentica a revoltatilor. Muzica aceea care nu e pentru „cei puri”, „pentru generalul Gabriel Oprea”, cum remarca jurnalistul Catalin Tolontan referindu-se la capacitatea hip-hop-ului de a vorbi limba furiosilor mult inainte ca nemultumirile lor sa erupa in strada. Inainte de protestele de strada din ianuarie 2012, Deliric 1 ne-a avertizat ca revolutia nu va fi televizata, apoi a pus un glont de argint pe teava „pentru diavolii astia”. Si s-a indignat la cat fura „dom’ ministru”, caruia i-a atras atentia ca au un scop comun, dar al lui nu este sa hraneasca „porcii in costum”. Iar la jumatatea primei luni a anului trecut, parte din fanii lui s-au adunat de la periferii in cea mai centrala zona a Capitalei: kilometrul 0 din Piata Universitatii. Unde au fost „fucking angry” si asta s-a vazut, vorba expertilor, in miscarea atletica a bratelor care aruncau pietre.

Anii diversitatii

Anul acesta, care deschide drumul spre jumatatea deceniului al treilea de dupa revolutie, inseamna, la nivel muzical, diversitate. Cate tipuri de public, atatea tipuri de muzica, cu ceva emfaza pe muzica disco si pop.  Fiecare generatie cu muzica si gusturile ei, spune Laurentiu Duta, care crede ca fiecare autor de muzica este dator sa mearga pana la urma cu generatia lui. “E cea mai mare capcana pentru compozitori sa judece muzica noii generatii, la modul ca pe vremea mea muzica era mai buna”, afirma el.

Marius Teicu crede ca azi muzica este variata, “pe maini bune” si ca a recuperat decalajele in raport cu Occidentul. “Daca am un regret, acela e ca nu se mai fac show-uri muzicale cu subiect, cu libret, lucruri care ar fi gustate de catre marele public, dovada ratingul pe care il fac reluarile.”

Deliric 1 ramane, insa, cu “revolutia” sa, se incapataneaza sa faca muzica insuficient de amabila si care nu are loc si nici nu incearca sa ajunga la radio. „E genul de muzica pe care o asculti cu placere acasa, care a reusit sa razbata evitand industria muzicala si caile ei. E o muzica ce intotdeauna a ajuns direct de la artist la ascultator, fara intermediari”.

Fotografii:

Marius Teicu – captura video

Laurentiu Duta – laurentiuduta.ro

Deliric 1 – pagina de Facebook

2 COMENTARII

  1. ceea ce nu se spune e ca
    ceea ce nu se spune e ca hip-hopul romanesc colcaie de dezaxati legionari, de paranoici crestinopati cu fantezii cu noua ordine mondiala, microcipuri si masoni… si tineretul pune botul.

  2. Anonymous, comentariul tau
    Anonymous, comentariul tau este irelevant pentru ca nu se refera decat la o minoritate ce nu conteaza. And by the way, acei paranoici dezaxati crestinopati se gasesc peste tot in muzica romaneasca de la folclor la black metal.

    Singurele locuri unde acestia NU se manifesta ramane muzica usoara si dance, unde temele sunt clare si nu existi sub nici o forma, daca te abati de la ele.

    Pe mine ma alarmeaza mult mai mult cei ca tine, care isi fac o problema din ceilalti.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.