
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasa / Sufletului nostru bucuros de moarte”. Asa incepe poezia lui Arghezi, asa debuteaza si amestecul vag de visare si tristete care lasa dare in noi odata cu trecerea lui octombrie.
Ne-am simtit, cumva, la fel si anul trecut? E indreptatita ridicarea de spranceana. Dar, inainte de a formula orice critica, fiti de acord cu faptul ca rutina are, totusi, memorie scurta: an de an, parca fiecare toamna se simte ca prima toamna. Parca zilele cu ceata ale lui octombrie sunt intaiele zile de acest fel de cand lumea. Aerul se rarefiaza si in timp ce caldura soarelui paleste creste intensitatea albastrului pe cer. Nemaivorbind de nebunia cromatica din copaci!
E clar ca asta e cea mai frumoasa toamna dintre toate. „Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca / Vie sa asculte-ndemnul nenteles, / Si cu ochii-n facla plopilor cereasca / Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.”
Suntem mai batrani cu inca o toamna, nu subestimati forta acestei realitati, chiar daca timpurile v-au luat prizonier timpul si nu va lasa nici macar sa va ganditi ca niciodata tomna nu fu mai frumoasa.
Iata cateva recomandari autumnale.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
E vina fraierului de creier
De ce nu suntem asa de nefericiti? De ce? Iata o explicatie.
-
Cantecul
Ca tot e centenarul Maria Tanase. Mie-mi place coverul asta.
-
Alt Murakami
Sunt, cum probabil v-ati prins deja daca urmariti rubrica asta, in perioada Murakami. A inceput de la „1Q84”, luata cu imprumut de la Stoicescu (care a devorat-o de Craciun in 2012). Am continuat cu „Padurea norvegiana”, pe urma cu „Kafka pe malul marii” si cu „La sud de granita la vest de soare”. Acum citesc „In cautarea oii fantastice”, dar cum de-abia m-am apucat de ea, nu am inca nimic de scris despre volum. In schimb, o sa ma opresc asupra cartii „La sud de granita la vest de soare”. Dupa ce ajungi sa citesti mai multe titluri de acelasi autor si te documentezi putin despre viata lui, intelegi mult mai bine ce scrie si ce vrea sa transmita.
Tanarul Murakami a avut un bar de jazz in Tokyo. Asta face si tanarul Hajime din „La sud de granita la vest de soare”. In fundal o poveste de viata – adolescenta, prima tinerete, risipirea de sine, casatoria, momentul de cumpana. In mijloc, de fapt, povestea unei cautari de sine, ca in toate celelalte carti pe care le-am citit semnate de japonez. Asta imi place mie cel mai mult in cartile lui Murakami: cautarea de sine. Tot procesul (uneori tangent cu maturizarea), toate experientele (unele la granita cu misticul sau magicul) prin care trec personajele ca sa devina ele insele, sa castige autenticitate, sa se cunoasca pe sine pentru ca in final sa accepte ce li se intampla si sa se iubeasca pe sine. Dupa mine, e psihoterapie pura ce se intampla printre randuri.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
In apararea lui Cioran (Humanitas)
Am scris saptamana trecuta despre “Exercitiile de admiratie” ale lui Emil Cioran, Mielu cum insolent ii spuneam noi in tinerete, si poate ca am fost prea dur. Dintre toate exercitiile de admiratie cel mai frumos mi se pare acela pentru Benjamin Fondane (Fundoianu, pentru romani), e scris cu o dragoste care, totusi, nu de putine ori apare la Cioran. Mi se pare cel mai sincer. Cititi de pilda acest fragment: “N-am sa-mi iert niciodata ca nu mi-am notat spusele lui, truvaiurile, salturile unei gandiri deschise spre toate orizonturile, luptand cu tirania si mediocritatea evidentelor, gandire insetata de propriile contradictii si parca ingrozita ca ar putea izbandi”.
-
Cele mai frumoase povestiri ale lui Dino Buzzati (Polirom)
De multa vreme n-am citit un scriitor cu o asemenea forta a alegoriei. De mult n-am mai citit un asemenea povestitor care-si refuza orice menire in afara de aceea de a povesti.
-
Legenda sfantului Iulian Ospitalierul (Polirom)
Ma stiti doar: sunt flaubertian. Aceasta poveste a lui Flaubert, desi scurta, reuseste sa fie nu doar inspaimantatoare, ci si, daca-mi permiteti, mantuitoare. Iar aparitia lui Iisus Hristos in text depaseste cu mult celelalte veniri ale lui Mesia in literatura.
-
Irodiada (Polirom)
Tot Flaubert. Istoria taierii capului lui Ioan Botezatorul este scrisa curat, chiar daca nu orbitor. Finalul, insa, ma va urmari multa vreme de acum inainte, intocmai ca o umbra: “Si luand capul lui Iaokanaan, pornira tustrei catre Galilea. Pentru ca era foarte greu, il duceau pe rand fiecare”. Si asa, dupa ultimul punct, obosit peste masura, m-am intristat si am tacut: nu mai e nimic de scris.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Lumina cea mai cruda
Gasesc intr-una din nuvelele lui Paul Morand cea mai stralucitoare descriere a taisului invizibil pe care-l ascute balansul nostru permanent intre singuratate si insotire.
„Acum, erau amandoi acolo, fericiti si inutili, depinzand unul de celalalt precum oferta de cerere. Ce sa faci cu victoria lor? In afara de ora cand se spalau si de vagabondajul special al viselor, ei nu mai cunoasteau singuratatea. Intre ei nu mai era nimic intamplator, neclar, vrajit. Isi apartineau unul altuia in lumina cea mai cruda: in lumina fericirii.”
-
Acea bezna infernala
Mai acceptati o doza de tragism, dintr-acela de categorie grea, „te ingroapa!” remarca nu fara temei un prieten, si cititi un fragment din “Satantango”. Nuvela din 1985 a lui Laszlo Krasznahorkai e despre efectele desfiintarii unei cooperative agricole intr-o mica asezare maghiara, eveniment care lasa in urma apocalipsele personale ale celor catorva localnici, treziti peste noapte fara niciun scop in viata, singuri cu propria constiinta.
Nuvela a fost ecranizata in 1994 in fabuloasa pelicula de opt ore a regizorului Bela Tarr. Daca aveti ocazia, confruntati-va cu amandoua, caci, vorba criticului de la Harvard si New Yorker, James Wood, s-ar putea sa ne surprindem uitandu-ne la niste oameni care stau in jurul unui foc, incalzindu-si mainile, pentru ca, ajungand langa ei, sa vedem ca stau de fapt in jurul nimicului.
„’Ai putea sa faci focul!’, spuse. Taunii autumnali bazaiau in jurul abajurului crapat, descriind opturi confuze in lumina slaba, se loveaua, iar si iar, de portelanul murdar, pentru ca dupa un pocnet surd sa recada in plasa magnetica a propriului traseu, continuand aceasta miscare de inaintare fara sfarsit, pe o traiectorie inchisa, pana la stingerea luminii. Mana in care dormita aceasta miscare milostiva inca mai sprijinea, insa, fata nebarbierita a carciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontinite in urechi, privea somnoros taunii. “Dracu’ sa va ia!”, bolborosi.
Halics statea in coltul de langa usa, pe un scaun subred din metal, avand pe el mantaua de ploaie incheiata doar la cativa nasturi. Daca voia sa se aseze, pur si simplu trebuia s-o indoaie la sold pentru ca, trebuie spus, ploaia si vantul nu ii crutasera. Pe el il desfigurasera si inmuiasera, ca in final sa-i stearga de tot conturul, iar din manta distrusesera toata forta elasticitatii, incat aceasta nu-l mai proteja de limbutia apelor, ci doar de ploile interioare care puteau sa devina fatale. Caci siroind din inima-i uscata, ii spalau necontenit, zi si noapte, maruntaiele lipsite de aparare.
“Ai putea sa faci focul!”, repeta Kerekes, apoi isi intoarse capul spre dreapta, sa nu piarda niciun sunet. Urcand din colt, duhoarea de mucegai inconjurase avangarda echipei libarcilor ce coborau alene. In scurt timp se ivi si grosul armatei, alergand in toate directiile pe dusumeaua impregnata cu ulei.
Carciumarul raspunse cu un gest obscen, se uita in ochii aposi ai lui Halics, zambindu-i complice, apoi – auzind amenintarea lui Kerekes – se ghemui pe scaun. Pe peretele dindaratul tejghelei de tinichea trona stramb un afis patat cu var, iar in afara cercului luminos al abajurului, langa o reclama decolorata la Coca-Cola, era incremenit in aer un cuier de fier, de care atarnau o palarie plina de praf si un halat. Uitate acolo, oricine le-ar fi confundat cu un spanzurat.
Abajurul lampii, care pana acum atarnase nemiscat, incepu sa se balanseze, iar felia de lumina care lasa in semiintuneric tavanul si partea de sus a paretilor, scotand fara vlaga in evidenta pe cei trei oameni aflati in incapere, tejgheaua plina de saleuri uscate, pungile cu taitei, paharele pentru palinca si pentru vin, mesele, scaunele si taunii ametiti, incepu sa clatine carciuma, asemenea unui vapor in amurgul dupa-amiezii tarzii.
In bezna in care traiau se potolisera, pentru un timp, toate cuvintele si toate zgomotele, iar in felul asta mut si orb deveni imponderabil tot ce-i inconjura, pana si propriile trupuri, sezutul, bratele, picioarele. Parca toate insusirile lor de a pipai, de a gusta si a mirosi ar fi contenit pe neasteptate, neramanand altceva in inconstienta profunda decat trepidatia sangelui, mecanica glaciala a organelor. Nucleele misterioase ale emisferelor se retrasesera in acea bezna infernala, in zona interzisa a imaginatiei, de unde trebuie sa rabufneasca iar si iar.”