Nimic despre „scandalul margarinei”

Incercam sa navigam printre apele tulburi ale scandalului saptamanii – povestea reactiei inflamate a lui Robert Turcescu la adresa prezentei Nadiei Comaneci intr-o reclama la margarina, plus valul de critici si solidarizari care i-au urmat. Reusim astfel: nicio vorba, aici, despre tartinabila lume romaneasca.

0

Randurile care urmeaza ar fi trebuit citite putin mai jos. Fac parte din seria epistolara lansata de Iulian Andrei in cadrul Recomandarilor de saptamana trecuta.

A sasea si cea mai recenta scrisoare trimisa de „indragitul ziarist” (formula colocviala prin care semnatarii de pe Dela0.ro ironizeaza starea deplorabila a propriei meserii), tocmai din Israel, trebuie sa stea insa in introducere.

Cuvintele urmatoare nu sunt doar ceea ce Iulian Andrei nu poate lasa in urma. Intr-un fel, munca unui jurnalist capata cu adevarat valoare in momentul in care reuseste, folosind detaliile unei situatii particulare, sa sintetizeze un adevar cu valabilitate generala.

A sasea scrisoare pentru cei din viata – in special cei de acasa (sau, mai simplu, “A sasea”)

Ma suna mama. Ma roaga sa ii spun ce sa scrie pe coroana, caci merge la inmormantare. A murit invatoarea mea – astazi o ingroapa. Vestea ma nauceste, fara sa ma doboare. Sunt cateva zile de cand am vorbit cuiva despre ea. Sunt putini oamenii la care nu am avut niciodata obiectii. Invatatoarea mea, Paula Zelerin, este printre ei.

Am o religie personala, un calendar personal cu sfinti foarte personali. Inutil sa mai spun ca.

Nu stiu ce sa ii raspund mamei mele. Candva scriam, la ziar, necroloage. Cand murea cineva important, pe mine ma puneau sa il ingrop intre fraze. Scriam repede, si probabil cu emotie, desi, ca orice ziarist, nu ma feream de clisee. Acum nu stiu ce sa ii raspund mamei mele. Nu stiu ce o sa fie scris pe coroana pe care o va lasa la mormantul celei de la care am invatat sa iubesc literele si, mai departe, cuvintele!

Poate pentru altii, care au sfarsit in profesii cu un contact mai acut, mai brutal, mai putin nuantat cu realitatea, literele si, mai departe, cuvintele nu inseamna mult. Dar pentru mine, care traiesc din adjectivele pe care le gasesc substantivelor si din conjugarile verbelor, in special a fi, arareori a avea, inseamna totul.

Nu imi place sa descriu chipurile oamenilor. Ca in Sfanta Scriptura, fizionomiile nu ma intereseaza, dar pot sa va spun cum le sunt sufletele. Sufletul Paulei Zelerin a fost frumos, a fost generos, si nu imi spuneti ca acestea sunt cuvinte simple, la indemana oricui, si ca toate invatoarele trebuie sa moara, nu imi spuneti aceste banalitati barbare, caci imi veti gresi si nu va voi ierta.

Sunt un barbat deja – dar nu vreau sa las cele ale copilului copilariei. Ma agat de trecutul meu ca de o salvare – singura. Si, acolo, in acest trecut, nu se poate fara doamna Paula Zelerin. Nu a fost prima care mi-a spus-o. Prima a fost educatoarea, tovarasa cum era pe atunci, Caradima: “Tu, Andrei, ai harul povestirii”. Am incercat sa ii dau dreptate.

Mai tarziu am scris si eu, ca toti ceilalti, compuneri scolaresti, am relatat cum mi-am petrecut vacantele de vara. Compunerile erau singurele care m-au interesat vreodata. Iar acum nu stiu ce sa ii scriu doamnei invatoare. Nu stiu ce sa compun! Nu am harul sfarsiturilor.

Sunt departe, folosesc zilnic un alfabet ciudat, asez literele de la dreapta la stanga si inca le rotunjesc intr-un fel anume pe care de la doamna Paula Zelerin l-am deprins. Acasa scriu inca de mana, de la stanga la dreapta, cu literele atrase irevocabil spre subsolul paginilor. Cand vreau, ajung la o caligrafie buna, de nota zece, cum stiu ca i-ar placea. De cele mai multe ori, insa, nu.

Exista vesti care suna ca o sirena in Ziua Amintirii, cand evreii lasa totul si isi pleaca privirile spre pamant, si tac. Oriunde ai fi, faci asa – lasi totul, pleci privirea si taci. Astazi a fost asa o zi.

Noi am fost ultima generatie a doamnei invatoare – cu noi a iesit la pensie. In vara din anul in care am intrat noi in clasa intai, ultima vara de comunism, ramasese vaduva. Era, va spuneam, asa cum au fost candva femeile – minunata cu varsta, si buna, de o bunatate care poate sa mantuiasca lumea.

Imi vine sa ii spun mamei sa scrie: “Dumnezeu sa o ierte”, dar ma simt strabatut de o erezie – dar de ce sa o ierte Dumnezeu? Mai bine sa fie invers: doamna invatoare sa il ierte pe Dumnezeu, ca a facut-o muritoare, ca pe noi, ceilalti. Ma abtin. E un cer clar la Tel Aviv, las totul, plec privirea spre pamantul ales, si tac.

Andrei, cel din banca intai de la fereastra.

Iata si alte cateva lucruri cu adevarat importante.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

O expozitie de vazut, mai ales pentru calul de teracota, ceramica si portelanuri si o scurta istorie a Chinei. Minusuri mari: explicatii minimaliste acolo unde era nevoie de context si greseli de gramatica in traducerile in limba romana, inacceptabile din punctul meu de vedere.

  • O poezie necesara

ALLENBY ROAD
by Joseph Brodsky

At sunset, when the paralyzed street gives up
hope of hearing an ambulance, finally settling for
strolling Chinamen, while the elms imitate a map
of a khaki-clad country that lulls its foe,
life is gradually getting myopic, spliced,
aquiline, geometrical, free of gloss
or detail—be it cornices, doorknobs, Christ—
stressing silhouettes: chimneys, rooftops, a cross.

And your closing the shutters unleashes the domino
theory; for no matter what size a lump
melts in your throat, the future snowballs each “no”
to coin a profile by the burning lamp.
Neither because there is a lot of guilt
nor because local prices are somewhat steep,
nobody picks this brick pocket filled
with change that barely buys some sleep.

Exact. Nu va cadea nicio cladire, nu se va cutremura pamantul si nici statuile nu vor lacrima. Viata cotidiana nu se va schimba cu absolut nimic, desi tie iti place sa crezi ca vei lasa un gol de neumplut. Nu exista goluri de neumplut, exista doar contexte si perceptii. Asa ca, hai, fa o incercare.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • The New Yorker

Comentariul “The President and the Press”, aparut la rubrica “The talk of the town” din revista “The New Yorker”, numarul 10-17 iunie 2013. Incepe asa: “In 1969, when nothing exited the public`s interest like the depredations of drug-friends, the Louisville Courrier—Journal sent a reporter named Paul Branzburg to penetrate Kentucky`s marijuana underground. He published eyewitness accounts; a photograph accompanying one of them showed hands hovering over a pile of hashish. A grand jury ordered him to identify the dealers he had met. He refused”.

Textul “From the Diaries of Pussy-Cake”, de Gary Shteyngart, aparut sub egida “Memoires” si rezumat la fraza: “The night it all went wrong”. Intriga: un barbat o iubeste pe Pamela. Amandoi, barbatul si femeia, vor sa fie scriitori. El e rus la baza, iar, la un moment dat, Pamela ii spune: “Nu il lasa pe nenorocitul ala de Tolstoi sa iti distruga viata!”. Nu va spun cum se termina.

  • Formatia Green Day

La Bucuresti aflu ca ploua. Nu mai stiu cum e cand ploua, asa ca ascult Green Day, in bucla, in special melodia aceasta.

  • Din nou, Elie Wiesel

Recomand cam tot ce a scris nobelizatul pentru Pace din Sighetu Marmatiei, dar mai ales acest fragment, care se poate sa fie rugaciune, dar si blestem:

“Never shall I forget that night, the first night in camp, that turned/ my life into one long night seven times sealed/ Never shall I forget that smoke./ Never shall I forget the small faces of the children whose/ bodies I saw transformed into smoke under a silent sky./ Never shall I forget those flames that consumed my faith/ forever./ Never shall I forget the nocturnal silence that deprived me/ for all eternity of the desire to live./ Never shall I forget those moments that murdered my God/ and my soul and turned my dreams to ashes./ Never shall I forget those things, even were I condemned to/ live as long as God Himself./ Never.”

In discursul de acceptare al Premiului Nobel pentru Literatura, de acum 27 de ani, Elie Wiesel nu a rostit niciodata numele “Romania”, iar asta este si bine, dar si rau.

  • Nelson Mandela

Un om despre care am aflat multe de la alt om, cu care am facut candva, alaturi de Vlad Stoicescu, un interviu pe nedrept uitat, AICI.

  • A cincea scrisoare pentru cei din viata – in special cei de acasa (care va fi cunoscuta, mai simplu, sub numele de “A cincea”)

Dragii mei,

Sunt pe plaja, la Marea Mediterana, in Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzica – “Nocturnele” lui Chopin in intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiasca mort la 95 de ani, la Geneva, in Elvetia. Am fost, candva, la Geneva, si nu m-am gandit nicio clipa ca acolo, in paradisul acela steril, pot muri pianisti, dar uite ca. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intra in amurg.

Recitesc “Matusile din Tel Aviv”. Cosasian pana in maduva cordului, nu imi puteam refuza aceasta fantezie. Fantezie intrerupta cand lesbienele de alaturi incep sa se afunde in nisipul unui preludiu deloc obscen. Incerc sa ma intorc pe cealalta parte a existentei.

Nu mai pot inainta in lectura. Vad inaintand inspre mare o mama si o fiica. Fiica este oarba. As putea scrie ca fiica e angelica, dar nu e – era ceva nefiresc in alcatuirea ei, ca si cum destinul ar fi refuzat-o, dar ea i s-ar fi impus. Sunt ipohondru. Una dintre nenumaratele mele frici este ca voi orbi. Am avut cazuri in familie, probabil vom mai avea. Ma tem. Orbii mi se par imprevizibili.

Imi intrerup gandul. Ca sa ajung pe plaja aceasta, am venit pe strada Trumpeldor. De unde stiu eu numele acesta – Trumpeldor? Stiu, in general, multe lucruri inutile, de exemplu generali morti in razboaie de care vag isi mai amintesc si supravietuitorii lor – caci si razboaiele se pot uita. Simt totusi ca Trumpeldor nu e un nume inutil. Imi place. Ma predispune la calambur.

Citesc, totusi, inainte. Asta era! Una dintre matusile din Tel Aviv statea pe Trumpeldor, la numarul 42! Dar eu stiu unde este Trumpeldorul! Ma ridic, aproape ca fug, aproape ma impedic de lesbiene in marsul meu, deloc funerar, trec de Hotelul Imperial, trec si de Sea Side Hotel, trec pe langa zidul unui cimitir evreiesc, fara cruci, si ajung. Trumpeldor, 42! Acasa la sa tante Silvi.

Bineinteles ca il sun pe Maestru. Ce sa faca? Astepta decizia in cazul echipei de fotbal Steaua – urma sa se amane. Ii spun, abrupt, unde ma aflu. Aud la celalalt capat al firului o izbucnire de melancolie. Radu Cosasu imi raspunde ca nimeni nu l-a mai sunat din fata casei matusii sale Silvia, care e de fapt un bloc, dar nici din fata casei matusii sale Sanseverina, care tot bloc e. E drept, inaintea mea, nimeni nu il mai sunase nici din Chile, dar nici din Cuba. Imi spune ca niciun prieten nu l-a iubit, pana acum, atat de mult incat sa ii faca o asemenea surpriza. Gasesc declaratia mai mult decat frumoasa.

Nu-mi impune, ci ma roaga, sa merg drept inainte pe Trumpeldor, asa, si o sa ajung pe Bar Kohba, la numarul 2. “Acolo statea mama mea”. Nu e putin sa auzi un om de 83 de ani, scriitorul tau preferat, rostind cuvintele acestea, in ordinea aceasta: “Acolo statea mama mea”. Ma gandesc la mama mea. Tac.

“Ai ajuns?”. “Am ajuns”. “Parca te vad, acolo, pe scari”. Stiu eu cine a fost Bar Kohba? Stiu. Simt o manifestare a sufletului, poate chiar o revolta. Sufletul e un organism viu. Sunt fericit.

Am vorbit putin – cateva minute, acolo. Glasul scriitorului meu preferat capatase o nuanta fragila, asa ca am incheiat colocvial convorbirea, invitandu-l la un pranz, la intoarcerea mea acasa, in Bucuresti. N-ar fi rau deloc, dar deloc!, un salau bonne femme.

Plec spre Einstein intersectat cu Haim Levanon, unde, indeobste, innoptez. Pe Trumpeldor, din nou, intalnesc un englez care tocmai canta, cu un accent pe care il banuiesc din sudul Londrei, melodia “The show must go on”. Ajunsese la versurile “Does anybody know what we are looking for?”. Ii raspund, de pe celalalt trotuar: “Another hero – another mindless crime/Behind the curtain, in the pantomime”.

Si ma ratacesc in noaptea care incepuse.

Al vostru,
Andrei

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Proteste

Alan Taylor propune in cadrul obisnuitei sale rubrici foto gazduite de editia online a revistei The Atlantic o selectie de 47 de imagini care pun fata in fata nenumaratele proteste izbucnite pe glob in ultimele saptamani. E inflatie, pur si simplu inflatie de furii varsate in strada – si gandul acesta se alimenteaza cu fiecare fotografie venita din Turcia, Brazilia, Africa de Sud, Ucraina, Bulgaria, Chile, Nicaragua sau Egipt.

  • Turul Frantei

Nu mai stiu, exact, de unde a inceput totul. Imi amintesc vag camera bunicii si un televizor alb-negru ruland imagini cu Miguel Indurain, insotite de comentariile anoste ale prezentatorilor Televiziunii Romane de la inceputul anilor ’90. Apoi, am inceput sa urmaresc cursa.

Sa ne-ntelegem: n-am fost un pasionat al bicicletei, iar toate celelalte competitii de ciclism m-au lasat mereu rece – n-am urmarit vreodata nici macar 10 minute din Tururile Italiei sau Spaniei. Ceva m-a atras inexplicabil spre cel al Frantei, insa. Poate comentariul – legendar, as indrazni sa spun – duetului Radu Naum – Radu Banciu. Sau poate ca, pur si simplu, imi luam aproape o luna de zile vacanta, fara ca macar sa ma misc de pe canapea, reusind in tot acest timp sa vad si sa miros toata Franta.

Am stat cu Turul si cand Bjarne Riis a reclamat, rusinos, Victoria, si cand Marco Pantani a urcat draceste pe Mont Ventoux, doar pentru a se prabusi putin timp mai tarziu, inert, intr-o camera de hotel, si cand Lance Armstrong ne-a facut pe toti sa credem ca exista o vointa supra-umana in sport, cand de fapt acele seringilor isi faceau atat de omeneasca datorie.

Am parasit locul din fiecare vara din fata televizorului pe nevazute, asa cum am ajuns – fara explicatii, fara motive precise, fara prea mari regrete. Au ramas, inevitabil, nostalgiile, niste fotografii in alb-negru care poate ca nici nu mai pastreaza cursele nebunesti ale Turului de odinioara, ci doar pe cel care am fost, cu toate naivitatile. Anul acesta, competitia atinge borna 100. Ce va urma? Iata o intrebare fara raspuns. Ce a fost, insa? Aruncati o privire AICI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.