Nimicul de uitat. Sentimentul unui sfarsit

Se intampla in aceasta tara, despre care se crede ca are tot ce ii trebuie sa ii fie bine, ca politicul atinge cele mai nebanuite cotloane, nu pentru a le trata, ci – din contra – pentru a le infesta. Am identificat problema la care ne uitam orwellian, dar inca nu avem solutii. Discutia ne priveste, insa, pe toti.

0

Intr-un oras de provincie, directorii de scoli i-au obligat pe profesori sa voteze – la alegerile locale care au avut loc in vara anului trecut – cu un anumit candidat.

Intr-o mare redactie din Bucuresti un articol de presa nu a vazut lumina tiparului pentru ca vorbea despre hotia intelectuala a unui anumit politician.

In alta redactie un incompetent politizat a preluat fraiele unui proiect editorial care ar fi putut ajunge cel mai bun site de stiri din online-ul romanesc.

Zilnic, diferite categorii profesionale sunt umilite in Romania, pentru ca activitatea lor e sanctionabila politic, in functie de criterii care n-au nicio legatura cu principiile dupa care functioneaza respectivele meserii. Profesorii si ziaristii de mai sus sunt doar un pretext. Ca ei mai sunt multi altii care nu isi mai pot face meseria pentru ca trebuie sa se descurce in padurea de interese politice deghizata sub diverse forme si denumiri. Una dintre denumiri: presa.

Discutia asta ne priveste, intr-un fel sau altul, pe toti. Pentru ca hotia intelectuala a unui personaj politic ne priveste pe toti. In aceeasi masura in care impiedicarea unui proiect editorial sa se dezvolte (si sa traiasca sau sa moara, daca nu reuseste sa functioneze liber pe o piata libera a informatiilor) ne priveste pe toti.

Cand entitati strict private modifica in functie de propriile interese nu doar agenda publica, ci insasi contractul nescris dintre public si diferitele institutii care-i formeaza perceptia asupra lucrurilor – de la scoala (prin educatie) la presa (prin informatie) – atunci fenomenele adiacente nu mai sunt chestiuni de interes doar pentru unii, eventual cei afectati direct, ci pentru toti.

E precum in razboaiele de cucerire ale Evului Mediu: chiar daca n-ai fost pe campul de lupta si ai scapat astfel cu viata, cetatea ta a intrat oricum sub stapanirea invadatorilor.

In nimicul de uitat – dar care e prea proaspat sa fie uitat acum – iata cateva lucruri care pot insoti un sfarsit daca nu combatut, atunci macar ceva mai demn.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Sentimentul ca desi se termina o zi, de-abia a inceput

Cel mai mult imi plac momentele de duminica seara, atunci cand pot sta cu mine, cand mintea imi e libera si cand simt bucuria cuvantului bine gasit, a gandului prins in litere negre ca un gandac in insectar. Nu ma intereseaza ziua de luni, din partea mea, mereu, aceasta seara de duminica pare eterna. De fapt ea e eternitatea insasi, prin simplul fapt ca e atat de trecatoare.

  • Impostorii literaturii

Un text spumos in care ii veti cunoaste pe cei mai penibili membri ai Uniunii Scriitorilor din Romania, genul acela de oameni care cred ca daca pot tasta mai mult de 1.000 de semne intr-un document word sunt scriitori.

  • O comemorare

Pe 11 februarie se fac 50 de ani de cand Sylvia Plath s-a sinucis. Iata cum o comemoreaza scriitorii britanici contemporani.

Si cateva versuri: I’m no more your mother/ Than the cloud that distills a mirror to reflect its own slow/Effacement at the wind’s hand. Mult mai multe versuri gasiti aici.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Cel mai frumos film din lume

“Lincoln”, pelicula de propaganda,  cu un Daniel Day Lewis in rol mare. A imbatranit si Spielberg,  dar nu asta vreau sa va spun, ci ca la filmul “Lincoln” am fost pentru prima data in ultimii douazeci si cinci de ani cu mama si cu tata la cinematograf.  Fie si pentru atat, desi mai mult acum nici nu se poate, in cinema-ul personal, aceasta pelicula de propaganda va ramane pentru totdeauna cel mai frumos film din lume.

  • “Dispars”

Cartea de versuri de Vlad Moldovan, aparuta la “Cartea Romaneasca”, desi nu e romaneasca deloc – e universala, ca toate cartile cu poezii adevarate.

  • “Bucuria vietii”

Volumul lui Irving Stone despre saptesprezece ani din viata pictorului Van Gogh trebuie citit cu cutitul la ureche sau cu pistoul la tampla, cum vreti.

  • Doua carti…

…de Norman Manea: “Intoarcerea huliganului” si “Sertarele exilului”(un dialog cu Leon Volovici). Prima este, gasesc, cea mai buna carte a lui Norman Manea.  Cat despre cea de-a doua: Norman Manea i-a dat primele raspunsuri lui Leon Volovici pe cand era inca in Bucuresti, in complicatul exil interior la care national-comunismul obliga.

“Sertarul ‘82” fusese gandit chiar asa: ca literatura de sertar, legat cu firul subtire al gandului nebunesc de posibilitatea tiparirii. Sau, cum explica scriitorul insusi, totul era “doar un tulbure exercitiu de evaziune si defulare terapeutica”. Sau, mai explicit: “Incapabil sa ies in strada, sa-mi strig revolta si dezgustul, le dirijam, in scris, contra sinistrei Autoritati si a complicilor ei.

Cum tematica, total neterapeutica, era insolubila problema evreiasca, amaraciunea, daca nu si furia, daca nu si dezolarea, se indrepta si spre oficialii comunitatii evreiesti”. Lecturi necesare, as scrie chiar obligatorii.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • (re)Interpretari

Un text foarte bun despre cum posteritatea lui Martin Luther King intelege ce vrea din mostenirea unuia dintre cei mai importanti activisti civici ai secolului trecut. Cand armata americana il comemoreaza pe MLK facand apel la superioritatea covarsitoare a arsenalului militar aflat la dispozitia sa, stii ca ceva e in neregula nu doar cu felul in care se misca lumea, ci mai ales cu directia spre care se indreapta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.