In februarie 2016 Nicoleta Albisteanu se duce la viceprimarul comunei Tutora din judetul Iasi ca sa ii explice situatia locativa a familiei sale. Nicoleta e disperata.
Proprietarul camerei de 13 metri patrati in care locuiesc cei sapte membri ai familiei Albisteanu i-a anuntat ca ii mai tine pana in martie 2016. Insa cele treizeci de zile pe care le au la dispozitie sa gaseasca alt acoperis deasupra capului nu inseamna pentru Nicoleta si Ioan Albisteanu decat o bomba cu ceas. Tic-tac, tic-tac. Nicoleta se vede deja in strada cu cei cinci copii.
Viceprimarul Doru Mihaila nu poate sa faca prea multe. Din punct de vedere institutional, administratia locala este si ea lipsita de optiuni. Nicoleta e sfatuita sa apeleze la rude, caci comuna Tutora nu are locuinte sociale. Ioan, capul familiei, lucreaza din vara anului 2015 ca ambalator la o firma din orasul Iasi – asa ca “saracia” Albistenilor e peste pragul de subzistenta stabilit de statul roman.
Simplu spus, familia nu se califica pentru a primi o forma de ajutor social.
Si totusi, riscul de a ajunge pe drumuri e cat se poate de real. Nicoletei ii e groaza, insa, de altceva: mai rau decat traiul pe strada ar fi traiul fara cei cinci copii, pentru ca odata ramasi fara un acoperis deasupra capului statul i-ar putea lasa pe sotii Albisteanu si fara odrasle. Unul dintre principalele motive care duc la separarea copilului de familie in Romania este lipsa unei locuinte.
Statul roman clasifica sec aceasta posibilitate – “situatie de abandon”.
Optiunile Nicoletei
Ramasa pe drumuri, variantele pentru familia Albisteanu in iarna lui 2016 ar fi fost urmatoarele: 1. sa isi paraseasca / abandoneze copiii; 2. sa ii fie luati copiii in urma unei anchete sociale. Ambele variante au practic aceeasi finalitate – institutionalizarea minorilor, adica intrarea lor intr-un centru de plasament.
Optiunile familiei Albisteanu sunt, practic, ale oricarei familii sarace fara locuinta din Romania. Sau ale oricarei familii in care adultii nu au loc de munca stabil, nici ce sa puna pe masa copiilor ori poate nici sa ii incalte pentru a-i trimite la scoala.
Nu sunt deloc putini copiii aflati intr-o astfel de situatie, careia statul ii spune “abandon”. Potrivit datelor furnizate de ONG-uri precum World Vision, 39% dintre copiii din Romania traiesc cu 5 lei pe zi, iar 225.000 merg la culcare flamanzi.
Pe hartie, insa, exista si o a treia cale, una care nu implica traumatica despartire de familie si intrarea intr-un centru de plasament. Aceasta a treia cale e o posibilitate teoretica, fiind o politica a statului roman din 2004. Numele ei: prevenirea separarii copilului de familie.
Sintagma desemneaza si o componenta importanta a activitatii desfasurate de o organizatie neguvernamentala care depune eforturi de un deceniu si jumatate pentru a inchide toate centrele de plasament din Romania.
Organizatia se cheama Hope and Homes for Children (HHC), iar filosofia ei poate fi sintetizata simplu: nicaieri nu-i e mai rau unui minor aflat in situatie de abandon (adica de separare de familie) decat luat in tutela de stat si plasat intr-un centru.
Hope and Homes for Children lupta de ani de zile impotriva institutionalizarii copiilor. Si-a propus ca pana in 2020 sa inchida toate centrele de plasament din Romania. 53 au fost deja inchise, altele 10 sunt in curs de inchidere. In procesul acesta, 4985 de copii au fost scosi din institutii.
Inchiderea centrelor implica reintegrarea in familii a copiilor institutionalizati, acolo unde se poate, si cazarea cerlorlalti in case de tip familial in care nu pot sta mai mult de 12 copii. Si mai implica ceva extrem de important – prevenirea situatiilor de institutionalizare. Sau, pentru a folosi limbajul legal, prevenirea parasirii / abandonului de familie.
E o schimbare de paradigma la care statul roman inca lucreaza. E un proces anevoios, ce presupune multe modificari la care sistemul e inca rezistent.
HHC lucreaza cu statul roman in 19 judete din tara pentru a preveni institutionalizarea. In cazul familiei Albisteanu, norocul a tinut de context: judetul Iasi este intre cele 19. In celelalte statul e pe cont propriu si alege, adesea, sa trateze situatiile de abandon fara prea mari batai de cap: trimitand, adica, minorul aflat in situatie de risc intr-un centru de plasament.
De la acel punct incolo, viata devine o chestiune de sansa, ca la poker sau ca la ruleta. Bila se poate opri pe rosu sau pe negru. Rosu-negru. Rosu-negru. Nicoleta Albisteanu nu vrea ca viata copiilor ei sa se joace pe muchia asta ascutita.
Si pentru ca situatia sa fie si mai complicata, unul dintre copiii familiei Albisteanu e incadrat cu grad de handicap grav. Nicoleta nu s-a gandit insa niciodata sa il lase intr-un centru pentru copiii cu dizabilitati.
“Nu pot eu, nu pot sa mananc, sa dorm. Trebuie sa fie langa mine!”, se-aude in receptor vocea mamei. Ideea e reluata in mai multe conversatii telefonice pe care Dela0.ro le-a purtat cu Nicoleta Albisteanu in ultimele saptamani.
“Merg cu dansul peste tot. Impreuna si gata. Nu pot sa il las singur. Eu cand vad ca da cu capul de pereti, il iau in brate, il iubesc. Pe altcineva eu nu las. Eu ii stiu felul. El stie cum il iau eu. Nu pot sa il dau. Merge mai greu din cauza piciorului pe care nu il stapaneste bine. El isi ia viteaza sa mearga singur, dar cade. Trebuie sa fim mereu atenti.”
Promisiunea Mihaelei
Nicoletei i-a fost multa vreme teama sa apeleze la asistentul social din Tutora, care in urma unei anchete ar fi putut dispune institutionalizarea copiilor, data fiind situatia familiei. De mers insa trebuia sa mearga pentru a reinoi dosarul baiatului cu handicap. Asa ca si-a facut curaj si in primavara lui 2016 a trecut din nou usa primariei.
Comuna avea din toamna lui 2015 un asistent social nou.
Mihaela Ungureanu a lucrat din 1994 pana in 2015 ca educator, apoi ca asistent social in centrul de plasament Bogdana din comuna Bogdanesti, judetul Iasi. A parasit Bogdana cu o convingere: “Oricat de bune ar fi conditiile dintr-un centru, unui copil ii va lipsi mereu familia.” Toata tristetea aparea pe fata copiilor in preajma sarbatorilor. Asta a vazut Mihaela timp de 25 de ani.
In toamna lui 2015 a venit in Tutora cu aceasta convingere si cu o promisiune: “Sa fac tot posibilul sa nu institui o masura de protectie pentru vreun copil.”
Intr-o discutie cu Dela0.ro, Mihaela isi aminteste ca la prima lor intalnire i-a spus Nicoletei sa nu ii fie frica.
“Doamna Mihaela m-a ajutat si m-a invatat tot”, confirma Nicoleta Albisteanu. “Daca eu am nevoie de ceva cu dansa ii dau un telefon si ma ajuta, ma intelege. Nu ne-am gandit ca ne poate ajuta cineva asa de mult, nu ne-a venit a crede.”
Cand Nicoleta a venit la ea Mihaela a rugat-o sa ii spuna tot, sa nu ii ascunda nimic pentru ca altfel nu are cum sa o ajute. Situatia statea astfel: baiatul cu handicap nu era scolarizat, desi avea 9 ani si nu primea nicio forma de terapie. Si pentru ca el nu mergea la scoala, familia nu primea nici alocatia complementara.
Pana sa vina Mihaela, asistent social in comuna Tutora era bibliotecara din localitate. Dosarul de handicap Nicoleta il facuse, in urma cu trei ani, nu la recomandarea asistentului social, ci la sugestia preotului. Cand nu lucrau niciunul dintre Albisteni nici nu s-a pus problema de ajutor social. Era complicat cu hartiile si nu s-a deranjat nimeni sa ii ajute pana la Mihaela Ungureanu.
Alinierea planetelor
Prin Mihaela cazul familiei Albisteanu a ajuns la HHC, mai exact la Radu Tohatan, director de operatiuni in cadrul organizatiei. Mihaela nu il cunostea pe Radu, dar stia ca HHC poate ajuta intr-un astfel de caz. In martie 2016, la intalnirea asistentilor sociali din Iasi, personalul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) le-a prezentat organizatia.
In cazul familiei Albisteanu, Mihaela a facut referat de situatie care a ajuns pe masa DGASPC Iasi. Potrivit legii, directia ar fi putut dispune instituirea unei masuri de protectie. Sunt doua lucruri care au impiedicat o astfel de actiune. DGASPC Iasi are servicii de prevenire, adica sase birouri zonale care lucreaza cu asistentii sociali din primarii. Printr-un astfel de birou a trecut referatul Mihaelei. Si de acolo a ajuns la Directia Protectia Copilului (DPC) care a anuntat HHC.
Radu Tohatan lucreaza de 19 ani in sistemul de protectie a copilului. Stie prea bine cum functioneaza lucrurile. In Iasi experienta HHC a fost si este una pozitiva din 2014. Sunt insa directii judetene care au facut imposibila colaborarea, motiv pentru care organizatia s-a retras.
Radu este si cel care s-a ocupat de dosarul familiei Albisteanu, aflata intr-o situatie de risc care putea duce la institutionalizarea copiilor. In cazul Albistenilor efortul de prevenire s-a impartit intre autoritati si HHC. A fost un caz in care, indica Radu, HHC a adus felia care lipsea si era imposibil de asigurat de catre autoritati: locuinta.
Familia Albisteanu avea in posesie un teren la marginea comunei Tutora. HHC i-a ajutat sa ridice acolo o casa. Cu doua saptamani inainte de sarbatorile pascale, in primavara anului 2017, Nicoleta, Ioan si copiii s-au mutat in noua locuinta. Pe langa casa au primit si o vaca, apoi si-au amenajat o gradina in care au plantat fasole si ceapa.
Radu Tohatan explica procedura: “Noi incercam sa identificam o oportunitate la fiecare familie. In acest caz a fost mica gospodarie. Cumparam vaci, daca au spatiu / teren pentru a le asigura hrana. In primul an le cumparam noi o faneata. Sau le cumparam patru capre. Le cumparam tot ce au nevoie pentru o mica gradina. Incercam sa gasim pentru fiecare familie ce e portrivit si posibil pentru ca ei sa se dezvolte si sa poata iesi din situatia de risc.”
Mihaela Ungureanu nu a ajuns doar la HHC in cazul familiei Albisteanu. Ea a identificat scoala potrivita pentru baiatul cu handicap si a indrumat-o pe Nicoleta la fiecare pas. Acum baiatul merge la scoala la Iasi, la 30 de kilometri de comuna, insotit de catre mama. Face terapie si e consultat constant. Dupa un an de zile de ajutor de specialitate leaga deja primele cuvinte.
“Sunt un pic mai luminosi si mai plini de incredere ca pot sa razabata la drum. Faptul ca au o locuinta, ca stau impreuna si isi pot gestiona veniturile e un mare plus. Nu mai au acum niciun risc”, concluzioneaza Mihaela.
Potrivit unui raport HHC din 2012, 90% dintre copiii aflati in institutii ale statului au familii. Radu Tohatan e de parere ca si acum procentul e acelasi. Si mai crede ca daca ar fi existat o interventie la timp, peste 50% dintre acesti copii ar fi ramas in familiile lor. E o supozitie bazata pe munca din teren.
Din 2001 pana in 2015, HHC a ajutat 26.000 de copii sa ramana in familiile lor. Daca nu ar fi intervenit, in jumatate din cazuri s-ar fi impus o masura de protectie.
“Interventia noastra e de la risc pana la criza, cand cutitul ajunge la os. Ideal e sa intervii cand factorii de risc sunt inca mici”, explica Radu. “Sunt multe cazuri, de exemplu, in care mamele au ramas singure cu unul, trei, sase copii. Capacitatea lor de a gestiona e limitata. Nu mai pot merge la munca. Ele nu vor sa se desparta de copii, copiii nu vor sa plece. Ajutam dupa caz: platim chiria, intretinerea, scoala copiilor, tratamente medicale, cresa, gradinita, cautam un loc de munca potrivit.”
Tipul interventiei depinde de nivelul colaborarii cu autoritatile specializate si de modul in care acestea aleg sa isi faca meseria. Si cel mai important, interventia este personalizata, construita pe nevoile fiecarei familii aflate in risc.
Pentru Albisteni lucrurile au functionat. Toate elementele necesare erau prezente: un asistent social pregatit, o directie judeteana constienta de importanta prevenirii si un parteneriat cu o organizatie capabila sa vina cu servicii complementare si suport tehnic.
Ce se intampla insa acolo unde nu exista aceasta aliniere fericita de elemente? Ce impiedica statul roman sa faca cu adevarat prevenire in contextul in care conceptul e pus pe hartie din 2004?
Nenorocul celorlalte familii
Potrivit legii protectiei si promovarii drepturilor copilului, responsabile pentru “depistarea precoce a situatiilor de risc care pot determina separarea copiilor de parinti” sunt Serviciile de Asistenta Publica (SPAS), aflate in subordinea consiliilor locale (n.r. – la nivel de comune ele sunt reprezentate de asistentii sociali).
SPAS-urile stabilesc planul de servicii, aprobat de primar, prin care sunt mentionate prestatiile si serviciile destinate mentinerii copilului in familie. Tot prin planul de servicii SPAS-urile pot cere DGASPC-urilor, aflate in subordinea consiliilor judetene, instituirea unei masuri de protectie daca, dupa acordarea serviciilor, se constata ca mentinerea copilului in familie nu este posibila.
Practic, DGASPC-urile intervin, de la nivel judetean, doar atunci cand trebuie sa scoata copilul din familie. Asa spune legea.
Desi prevazuta juridic din 2004, prevenirea separarii copilului de familie nu a prea functionat in ultimul deceniu. O recunosc chiar autoritatile in Strategia Nationala pentru Protectia si Promovarea Drepturilor Copilului 2014-2020. Motivele? Resursa financiara si umana insuficienta, slaba colaborare intre diferite structure / departamente / institutii si acentul pus pe beneficii, nu pe servicii. Ar mai fi de adaugat si lacunele legislative.
Legea din 2004 specifica doar ca SPAS-urile trebuie sa identifice si sa evalueze situatiile care impun acordarea de servicii si / sau prestatii pentru prevenirea separarii copilului de familia sa. Atat si nimic mai mult.
Si tot prin lege DGASPC-urilor le revine atributia de coordonare metodologica a activitatii de prevenire. Unde e ea prevazuta? La capitolul “alte atributii”. In tot acest peisaj legislative incalcit, cel mai important lucru n-a mai fost mentionat expres: cum anume se face exact prevenirea separarii?
Vreme de un deceniu, autoritatea de stat nu a raspuns acestei intrebari, limitandu-se la decorul ornamental al unei legi lipsite de norme de aplicare.
Dupa aprobarea in 2015 a Strategiei Nationale pentru Protectia si Promovarea Drepturilor Copiilor s-a mai parcurs o bucata de drum. In toamna lui 2015 a fost aprobata Hotararea de Guvern 691, care stabileste clar ce au de facut SPAS-urile si DGASPC-urile in ceea ce priveste prevenirea separarii copilului de familie. Atributiile sunt cam aceleasi doar ca acum se stipuleaza ce presupune coordonarea sau cum se face identificarea cazurilor de risc.
Din 2015 exista, asadar, o jumatate de metodologie, care stabileste modul de lucru si de colaborare ale celor doua institutii. De ce, insa, doar o jumatate de metodologie? Raspunsul poate fi obtinut de la Stefan Darabus, director regional HHC pentru Europa Centrala si de Sud, omul implicat cel mai mult in discutiile cu autoritatile pentru modificarea cadrului legislativ.
Ce impiedica statul roman sa faca prevenire? Stefan Darabus are o explicatie cu mai multe variabile.
In primul rand, actului normativ din 2015 ii lipseste planul de interventie. Dupa 13 ani de la instituirea cadrului legal statul roman e inca in situatia de a identifica situatiile de risc si atat. Al doilea lucru care lipseste, subliniaza Stefan, este finantarea: “Cum sa faci prevenire fara bani? Si bani nu sunt pentru ca nu exista un capitol bugetar care sa spuna interventie in prevenirea separarii copilui de familie.”
E greu sa combati institutionalizarea, mai spune Stefan, fara sa ai si locuinte sociale. Si asta in contextual in care unul din principalele motive care duc la separare este lipsa unei locuinte. Directorul HHC pune accent pe separare si nu pe abandon pentru ca, in majoritatea situatiilor, parintii nu vor sa isi paraseasca de fapt copiii.
Termenul de abandon plaseaza vina direct in sarcina parintilor, desi acestia sunt si ei la randul lor persoane vulnerabile. Realitatea este ca separarea se produce ca urmare a deciziei unei autoritati, decizie care in multe cazuri demonstreaza incapacitatea acelorasi autoritati de a preveni o astfel de situatie.
Si e greu sa faci prevenire cand nu ai nici resursa umana necesara. In Romania, spune Stefan Darabus, sunt raportati oficial 5000 de asistenti sociali, ceea ce inseamna un specialist la 4000 de locuitori. Suedia are un asistent social la 300 de locuitori, Marea Britanie un asistent social la 600 de locuitori, iar Italia un asistent social la 1600 de locuitori.
Modul incomplet in care se fac legile in Romania, lipsa de viziune a celor care fac legile lasa totul la indemana si interpretarea oamenilor. Iar oamenii pot fi de mai multe feluri. Asistentul social din comuna poate avea un primar care nu da doi bani pe prevenire. Si asta e o bariera suficient de puternica, pentru ca primarul semneaza planul de serviciu. Tot primarul este cel care poate decide sa angajeze bibliotecara, fochistul sau vreo ruda pe postul de asistent social.
Asistentul social la randul lui poate invoca mereu numarul mare de hartii care ii blocheaza activitatea. Si mai poate invoca faptul ca e obligat sa faca vizite la domiciliu doar de doua ori pe an acolo unde exista beneficiari ai venitului minim garantat. Asa spune legea. Doar doua vizite pentru a observa daca familia are vreo sursa de venit suplimentara, ceea ce ar duce la pierderea venitului minim garantat.
O directie de asistenta sociala poate refuza un parteneriat cu o organizatie precum HHC, ceea ce inseamna ca interventia de prevenire a separarii va fi limitata. Un ONG nu poate inlocui statul, dar poate sa il ajute, sa vina in completarea serviciilor oferite. Iar in cazul prevenirii separarii copilului de familie poate veni concret cu suport tehnic.
In tot acest context cazul familiei Albisteanu este o exceptie, pentru ca si-a gasit rezolvare obtinand cel mai greu lucru din toate: ca odraslele Nicoletei si ale lui Ioan sa ramana acasa, langa mama si tata. Precum familia Albisteanu, insa, mai sunt multe alte familii in cazul carora pastrarea copiilor e o chestiune ce tine de noroc.
Sau de ghinion.
