Note despre libertate pe marginea unor stiri de ziar

Libertatea este o devenire continua care nu se poate desavarsi. Cred ca este simplu de inteles de ce, desi preferam sa nu intelegem. Sa presupunem ca libertatea este un loc sau un timp, un tarm spuneam – odata ajuns la acest tarm nu mai poti sa vrei sa ajungi la acest tarm. Idealul se schimba, adeseori brutal, in realitate, iar chiar cand crezi ca ai atins-o, vezi ca, in fapt, nu poti atinge libertatea. Ea va iti va scapa intotdeauna – „a fi liber” este o expresie care, in realitate, nu se poate conjuga decat la viitor, desi inzestrati cu melancolie, acea minune care reconfigureaza trecutul intr-un registru suportabil si demn de regrete, obisnuim sa o conjugam la trecut.

Sa ma prezint. Sunt unul dintre ultimii ziaristi de presa scrisa, tiparita pe hartie. M-am nascut la sfarsitul secolului trecut, in Romania, dincoace de Cortina de Fier, in ultima dictatura comunista din Europa. In 1989 aveam sase ani. „Libertate!” este printre primele cuvinte pe care le-am invatat. Odata Ceausescu omorat, odata lanturile rupte, s-a strigat „Libertate!” pe strazi, cu patima, cu speranta, sfasietor si eliberator. Deziluziile incepeau sa se nasca. Bineinteles, nu stiam inca.

Ce strigau, totusi, romanii – ca toti europenii din Est – in decembrie 1989? Ce salutau ei? Credeau, si era firesc sa creada asa, ca libertatea este simpla absenta a opresiunii. Dar, inca de la Platon, se stie ca omul evadat din pestera nu se transforma definitiv intr-un om capabil sa gestioneze absenta opresiunii. Sclavul eliberat nu devine si nu poate deveni un om liber. Dar revolutiile nu sunt metafizice. Revolutiile sunt vii, gloante s-au tras si oameni au murit strigand „Libertate!”. Nu e nimic nou.Asa a fost dintotdeauna istoria.

Sper ca nu ati uitat cum am inceput: nu exista libertate, exista doar idei despre libertate. In ultimii douazeci de ani, am invatat ca se poate invata canonul ideilor corecte politic, acceptate despre libertate, ideile celor care au trait mai mult si, evident, mai bine in absenta opresiunii. Am invatat ca aceste lectii nu sunt usoare, cer sacrificii si nu garanteaza rezultate, dar aceasta este deja altceva – acest eseu nu isi propune sa fie un text previzibil despre schimbarea mentalitatilor.

Ce este, totusi, de retinut: chiar daca ideile personale despre libertate ale celor care strigau „Libertate!” s-au prabusit, cu timpul, in deznadejde, libertatea tot a continuat sa fie un motor, sa marcheze destine si – sa nu uitam! – sa nu existe.

„Libertate” este poate ultimul mare cuvant care nu desemneaza o existenta si care totusi (sau poate tocmai de aceea) nu poate fi definitiv compromis, distrus, ruinat. Un fapt: „libertatea” este atat de intim umana incat nu va putea fi niciodata inlaturata din memoria omenirii. Inutil sa spun ca ma fascineaza.

Sunt ziarist. Intr-o redactie de ziar vin, in fiecare zi, stiri, daca nu povesti, din toata lumea. Le colectionez de cativa ani pe acelea care vorbesc despre lupta oamenilor de a fi liberi si despre golul in care nu putini cad in clipa aceea cand, va spuneam, schimba idealul pe realitate.

Istoria fiecarei zile este, in definitiv, o suma de arderi la aceeasi flacara, manifestari ale acestui infinit de idei despre libertate.

Ce urmeaza sunt fapte adevarate. Cheia de lectura a acestora ne poate ajuta sa incepem sa intelegem cate ceva despre ideile de libertate.

„My way” pe mai multe voci. Demnitatea

Era anul 2010, stiti cum a fost. In Austria, un milionar a renuntat la tot. In Filipine, barbatii se ucideau pentru cea mai frumoasa voce. Intre aceste doua povesti se inghesuiau viata, criza si celelalte.Criza se termina si se va termina. Ramanem mai intelepti si mai solidari. Poate. Sau poate ca are dreptate tanarul poet roman care scria, intr-un mediu destul de virtual, ca dupa 2009 urmeaza 1910 si toate celelalte, exact asa cum le-am invatat sau nu, ca la orele de istorie.

Cine stie? De unde sa stie poetii ce urmeaza? Poetii, chiar si cei care nu au lipsit de la orele de istorie, nu analizeaza temeinic pietele financiare.

Dintre marile idei pe care ni le-au lasat economistii secolului trecut, in una singura incape suficienta esenta pentru o poezie. Cititi-o si recititi-o: „Pe termen lung suntem toti morti”, de John Maynard Keynes.

Intre aceste doua posibilitati – se termina si ramanem sau se termina urat si ramanem mutilati –  este viata. Cand toate cele ce sunt acum vor fi consemnate in scurte note de subsol din trecerea timpului, aceste doua povesti recente ar trebui sa nu lipseasca.

Prima e suficient de simpla incat sa fie imposibil de explicat. „Dupa o viata de lux si bogatie, Karl Rabeder a ajuns la concluzia ca banii il impiedica sa fie liber si fericit. Asa ca renunta la averea de trei milioane de lire sterline si se muta intr-o cabana mica de lemn, la munte”, a transmis, intr-o zi cu mai multe ceasuri rele, publicatia britanica „The Telegraph”.

Austriacul Karl Rabeder a trebuit sa implineasca 47 de ani pentru a-si da seama ca lucreaza ca un sclav pentru ceva ce nu-si doreste. Destinul l-a prins din urma intr-un concediu. „Am trait cel mai mare soc din viata mea cand am realizat cat de groaznic, fara suflet si fara emotii este stilul de viata la cinci stele. In trei saptamani petrecute in Hawaii, am cheltuit toti banii pe care ii puteam cheltui. Dar, in tot acel timp, am avut sentimentul ca nu am intalnit nici macar o singura persoana reala – ca suntem doar actori”.

A doua vine din Filipine, acolo unde barbatii au inceput sa se bata si sa se ucida ca in westernuri, in cluburi de karaoke, pe refrenul din „My Way”.

Articolul din „New York Times” scris de Norimitsu Onishi incepe perfect: „Dupa o zi de barbierit, Rodolfo Gregorio s-a dus in barul din cartierul sau mirosind a pudra de talc”.

Barbati obisnuiti ca barbierul Rodolfo tocmai sunt omorati sub vocea lui Frank Sinatra si versurile lui Paul Anka. De ce? Piesa poarta un mesaj arogant, spun specialistii. Orice ratat nimerit in fata unui microfon crede ca stie cum se scuipa in fata sortii si are regrete putine, prea putine pentru a fi mentionate.

Crimele tip „My Way” au ajuns celebre la emisiunile TV din Filipine. Se transforma, deci, dintr-un subiect liric si nebunesc intr-un monden banal. Dar crimele tip „My Way” nu sunt un fapt divers. Sunt altceva, important si tulburator. Poate vom intelege candva ce. Poate.

Sa continuam sa ne intrebam, caci nu e gresit sa asezam aceste semne de intrebare. Ce avem aici? La ce a renuntat milionarul austriac? La ce nu vor sa renunte acei barbati din Filipine? „Sclavie” si „Libertate” va veti grabi sa raspundeti.

Ce uneste cele doua istorii? Raspunsul este scurt – o mai veche pereche de cuvinte: frustarea si curajul. Karl Rabeder a evadat. Milionarul austriac este pasarea aceea rara care lasa in urma colivia de aur. Barbatii din articolul lui „New York Times” se lupta si ei, in felul lor, pana la crima, pentru demnitate. Ideile despre libertate ale barbatului bogat din Austria si ale barbatilor saraci din Filipine se intalnesc in acest punct: libertatea nu este de conceput fara demnitate. Vietile noastre trebuie sa ne apartina, spune unul, si canta si ceilalti.

Dupa douazeci de ani. Moartea care elibereaza

Ziarele gazduiesc, cel mai des, tragedii. Iata una:Catalin Marian Dache a ajuns sa prinda un petic de ziar dupa ce si-a pus streangul de gat intr-un grajd, in satul Neatarnarea (comuna Beidaud) din judetul Tulcea. Avea 15 ani si in biletul de adio cerea ca la inmormantare sa fie imbracat in haine de culoare neagra de la firma Nike si ca la funestul eveniment sa participe si mama sa, plecata la munca, de un cincinal, in Italia.

Ca toate de acest fel, la care publicul nu se poate hotari daca sa planga sau sa rada, povestea a trecut usor. Ziarele si-au facut treaba lor de ziare si au informat pana la capat, fara sa spuna, de fapt, nimic din ce trebuia spus. S-a aflat: copilul a fost ingropat in hainele cerute. Mama lui nu a ajuns la inmormantare. Tatal murise degerat, ceea ce ar trebui sa puna un diagnostic exact asupra fostei familii Dache, dar nu pune. Si, desigur, la fel ca in toate cazurile de sinucidere pe timp de iarna, s-a gasit o ruda cu fes care sa arate grinda de care s-a spanzurat Catalin. S-a gasit si alta care sa jure ca baiatul ar fi vrut enorm sa invete carte si, fireste, nu mai erau bani. Observ o ingrijoratoare blazare a tabloidelor din tara mea: nici nu s-au mai obosit sa se revolte.

Spanzuratoarea din grajdul de la Neatarnarea nu este o moarte dramatica, ci inutila. Spanzuratoarea aceasta este judecata de apoi a tot ce a fost demolat in satele romanesti, condamnate la depopulare si la disparitii premature.

Se lucreaza intens la transformarea satului (si statului) romanesc intr-o groapa de gunoi uman, redusa la primitivism, privata de educatie, dar nu de alcool si televiziuni care transporta latrai si laturi prin cablu. Viitorul e vizibil: un ocean de ignoranta manevrabila – o intensa saracie morala si materiala (ordinea este exacta). Satul romanesc devine, adica, un bun bazin cu sclavi moderni. Cu ei se umplu autobuzele care ii lasa, vinetii, in garile de la periferia Occidentului, printre sacose de rafie si sperante palide. Cei mai norocosi isi sforaie, speriati, visul occidental in curse low-cost. Destinatia e aceeasi: subzistenta, uneori fudula, dar tot subzistenta.

Ce idei despre libertate au ajuns la Neatirnarea? Saracii n-au niciodata dreptate? Intrebarile clasice, dar ocolite, raman intacte. Viata i-ar fi putut oferi sinucigasului Dache mai mult decat i-a oferit moartea – acest tragic si acest ridicol? De ce s-a omorat acest copil roman? Dar de ce ar fi trait? Raspunsurile? Raspunsurile acestea nu sunt de unica folosinta si nici nu se gasesc intr-un grajd din judetul Tulcea.

Dupa ce au plecat televiziunile si s-a incheiat prima Revolutie transmisa in direct „world wide”, dramele au ramas. Surpriza: „libertatea” nu presupune doar un sistem care sa nu fie totalitar! Romanii au inteles, relativ tarziu, ca au schimbat un fel de opresiune cu un altul. Au inteles, relativ tarziu, dar au inteles, ca nimic solid nu se poate construi in afara noilor realitati economice. „Libertatea” calatoreste de-acum in siajul finantelor globale. Viata costa. Faptul elementar de „a fi viu” costa. Moartea anonima a acestui copil (sunt sute, poate mai multi, in fiecare an) este simptomul unei boli mult mai grave: credinta ca doar moartea mai poate elibera dintr-o lume libera sa sufere. Saracii n-au niciodata dreptate?

„A fi sau a nu fi? Nici, nici” – Emil Cioran (1911-1995), filosof roman, autor a mai multe volume despre neajunsul de a te fi nascut, sila de lume, il stiti, cel care a cochetat public cu suicidul pentru a muri la 84 de ani, aproape sanatos, de batranete, oricum.

Libertatea in moarte este poate cea mai tragica idee dintre toate, potrivita in arta, dar, vedem, fatala in viata.

Aceste duminici mohorate  

Poate ca nu ar fi rau sa recurgem la un intermezzo muzical. Va este, poate, cunoscuta istoria pianistului maghiar Reszo Seress, evreu supravietuitor al unui lagar nazist si autorul unuia dintre cele mai controversate cantece din secolul, din fericire, trecut.

Melodia „Szomoru Vasarnap” („Duminica mohorata”) a capatat sinistra faima de a induce o stare atat de mizerabila ascultatorilor, incat acestia obisnuiesc sa-si incheie socotelile cu viata inainte de ultimele acorduri.

Legenda spune ca a fost compusa in acea duminica din anul 1933 in care sotia l-a parasit pe Seress. Acesta, privind dansul sumbru al norilor negri de pe cerul Budapestei, a adunat in mai putin de trei minute toata deznadejdea unei existente crunte, marcata de privatiuni si de alcoolism.

Nu peste mult, un tanar din Berlinul care se pregatea de Apocalipsa si-a tras un glont in cap dupa ce a ascultat „Szomoru Vasarnap”. In acelasi oras, peste doar sapte zile, o femeie s-a spanzurat pe ritmurile deprimante ale „Duminicii mohorate”. Mai departe, in New York, o secretara s-a gazat lasand un bilet de adio in care solicita sa fie inmormantata pe muzica lui Reszo Seress. Tot in New York, un pianist amator, batran si aproape orb, s-a aruncat de la etajul sapte dupa ce isi cantase singur „Duminica mohorata”. In Roma, un adolescent s-a aruncat de pe un pod, in Londra, o femeie a luat o supradoza de medicamente. Cazurile s-au inmultit ametitor, si-au trait celebritatea, despre ele s-au scris articole inflacarate, a fost chiar o vreme cand sefii de la BBC au interzis difuzarea piesei la radio

Sotia lui Seress, sursa de inspiratie a operei macabre, s-a otravit ascultand-o, compozitorul insusi s-a aruncat in gol, in ianuarie 1968. A supravietuit acestei tentative de suicid si s-a trezit intr-un spital din Budapesta, unde s-a spanzurat cu un cablu.

Cantecul lui Reszo Seress a fost preluat de un alt pianist orb, deloc amator, domnul Ray Charles, care a facut din „Gloomy Sunday” o melancolie teribila, dar suportabila. Si treptat, lumea a uitat epidemia aceea ciudata de sinucideri, cum-necum, oamenii au mers inainte, cu nostalgiile, cu razboaiele, cu depresiunile economice si cu duminicile lor mohorate cu tot.

Binele a invins? Un adevar banal: sinuciderea confirma o singura idee despre viata – ca nu merita indurata. Sinuciderea inchide orice posibilitate de a mai descoperi altele noi. Aici.

Paradoxul, la fel de banal si el: sinucigasii isi exercita propria idee despre libertate suprimand-o odata cu toate celelalte. „A fi sau a nu fi? Nici, nici”.

Cealalta fata: „Eu pentru ce merita sa mor?”

„Eu pentru ce traiesc?”, spuneam. Se ajunge usor de la „Eu pentru ce traiesc?” la „Eu pentru ce merita sa mor?”. Sinuciderea este o abdicare, dar nu intotdeauna. Adesea este un manifest, un exemplu, o mostra de gherila, o lupta pentru o idee pe care o crezi dreapta. Asa incep revolutiile. Asa a fost si acum douazeci si doi de ani, pe strazile Timisoarei, in Vestul Romaniei, asa a fost si acum douasutedouazecisi doi de ani, pe strazile Parisului, in inima Europei.

Uite, anul trecut, in 2011, „Time” a asezat iar pe soclul discutabil, dar totusi important, al „omului anului” un personaj colectiv – „Protestatarul”. 2011 a fost un timp complicat, o contestare a vechii ordini, in fond, un inceput.

„Primavara araba” avea sa izbucneasca intr-un fel si a izbucnit cu vechea demonstratie ca, in opresiune, viata nu merita sa existe – este aici, trebuie sa subliniez asta, o antigeneza fara de care nicio Revolutie nu cunoaste sens. A fost intr-o zi de vineri si a trebuit sa moara un barbat de 26 de ani pe nume Mohamed, un negustor de zarzavaturi din Tunisia – un naiv veti spune, dar veti gresi. Cunoastem cum sfarsesc revolutiile – ingropate in patetism, furate si, in definitiv, uitate.

Mohamed Bouazizi si-a dat, ca atatia inainte, foc. Dar nu avea dreptate Fukuyama. Istoria nu s-a sfarsit si nu se va sfarsi asa. Cat oamenii vor mai fi gata sa arda de vii si din acest foc se va aprinde o primavara, chiar daca primavara nu va ramane a lor, istoria nu se va sfarsi. Si Egiptul, si Siria, si Libia sunt mize mult mai complicate in sahul financiar global. Mai tarziu sau poate mai devreme, cauza luptei nu va mai fi a omului revoltat.

Atunci: Mohamed Bouazizi a murit, asadar, in zadar, asa cum sunt sacrificati pionii in partide oarecare? Raspunsul nu se gaseste in cenusa care ramane, raspunsul se gaseste in viata dinainte de a arde. Ecuatia „Cata umilinta puteti suporta?” nu e usoara, dar comporta totusi solutii.

Protestele de la Vest, din lumea celor care mananca mai mult, dar mai prost, lumea la marginea careia am ajuns si noi, cei din Estul Europei, au reusit deocamdata sa ocupe ridicolul. Occidentul si-a inscenat indelung bunastarea, e de prea mult timp la masa incat a uitat ca va exista o nota de plata, iar cum se stie, de la inteleptii elementari, satulul si flamandul sunt condamnati sa ramana despartiti, doua straine jumatati care nu pot da un intreg, doua straine emisfere care nu pot da un pamant. Si cat de dezgustatoare e aceasta lene, aceasta suficienta de socate parvenit!

Poate ca nu va intereseaza, desi ar trebui sa va intereseze: negustorul de zarzavaturi n-a fost un las. Negustorul de zarzavaturi a murit din furie si din disperare, probabil cunoasteti aceste sentimente. Nu este o retorica depasita, nici macar romantica: negustorul de zarzavaturi a murit ca un om, fiindca nu voia si nu putea sa supravietuiasca, calcat in picioare, un animal anonim in aceasta istorie care e o suma de crime, un genocid dupa alt genocid, o exploatare dupa alta exploatare, dar nu doar atat, nu doar atat.

Cadavrul omului revoltat nu ne obliga. Avem posibilitatea de a continua sa mimam existenta. In rest, Mohamed Bouazizi, afla despre noi ca nu suntem bine, ca nu ai schimbat lumea si nu o vei schimba nici de acum inainte, dar nu, nu ai murit in zadar. Sunt sigur ca vei intelege ce vreau sa-ti spun.

Conformismul

Sa recapitulam. Ce ne spun stirile lumii despre ideile de libertate? Cum se nasc si unde se sfarsesc? Frustrare, revolta, demnitate, curaj, capitulare tragica, fara mostenire, sau capitulare cu un sens mai inalt, mai rara, proprie eroilor.

Si nu, n-avea dreptate domnul Rousseau – oamenii nu se nasc liberi si nu sunt peste tot in lanturi. E mult mai complicat. Oamenii se nasc, poate, din fericire tot mai putini, in lanturi, dar liberi nu se nasc si nici nu devin, caci nu ati uitat, sper, libertatea nu exista.

O alta idee despre libertate care merita scrisa si inteleasa acum si aici vine din Marea Britanie. Exista, intre toate frazele lumii, frazele filosofilor rezonabili refugiati in nebunie, frazele poetilor falimentari, dar demni, frazele profetilor condamnati la exil, intre toate, una singura la care tin ca la o Constitutie, ca la o lege fundamentala, ca la o lege a firii; pur si simplu, fara ea nu se poate. Aceasta fraza ii apartine lui J.M. Barrie (ati auzit, poate, de „Peter Pan”) si suna asa, in sensul, nu in litera ei: Nimic din ce se intampla dupa varsta de 12 ani nu mai conteaza cu adevarat.

Ziarul, aceasta trista disparitie, nu este doar o colectie de idei, ci, am tot insistat si mai insistam, mai degraba, o adunatura de stiri. Asa vrea publicul, cititorul, si inca nu s-au inteles vorbele lui Enzo Ferrari, care la batranete si la intelepciune a avut curajul sa spuna chiar asa: „Clientul nu are intotdeauna dreptate”.

Uite, insa, ca una dintre aceste stiri a avut indrazneala, nu taria, sa se loveasca de acest adevar – Nimic din ce se intampla dupa varsta de 12 ani nu mai conteaza cu adevarat. A fost groaznic.

Stirea vine din Anglia si spune ca Poppy Webb-Jones, o adolescenta care mai are putin pana la majorat, a ramas blocata la varsta de 11 ani. Mai mult, suntem informati ca tanara din Humberston incearca „cu disperare” sa scape de copilarie! Boala lui Poppy este rara, se numeste previzibil „panhypopituitarism”, ceea ce inseamna ca s-a nascut fara majoritatea hormonilor, ca, in ciuda timpului care trece, ramane copil in ganduri si in fapte.

Medicii sunt ingrijorati (si depun, bineinteles, eforturi) – Poppy poate muri la prima rana, cat de minora, caci organismul ei nu face fata situatiilor de stres. Familia ii e disperata, caci oasele abia ii mai suporta lui Poppy greutatea, ea insa se uita la desene animate si cumva reuseste sa para fericita, desi, la drept vorbind, Poppy insasi ar vrea sa se faca mare. Aceasta dorinta mi se pare cumplita, cum cumplita mi se pare si aceasta copilarie dependenta de Hannah Montana. Confruntata cu realitatea, cea mai frumoasa dintre iluzii – copilaria eterna – devine, iata, ceva foarte asemanator unui cosmar.

In loc de incheiere ramane aceasta telegrama pe care nu o voi expedia niciodata: Draga Poppy, afla ca viata, dupa ce se termina copilaria, deci iluziile, nu este decat o foarte proasta afacere. 

Ideea despre libertate a lui Poppy este, asadar, conformismul – sa creasca, nu sa moara, sa fie ca toti ceilalti, sa intre, cum se spune, in randul lumii. E o idee nascuta din suferinta, dar tot groaznic ramane. Libertate in conformism? Nu asta intelegem cei mai multi? Nu de aceea e groaznic?

Nonconformismul

Asteptati, probabil, o concluzie, dar eseul acesta nu este nici didactic, nici moralizator. Va voi oferi in schimb o alta poveste adevarata, cea mai recenta dintre toate.

Intr-un reportajul foarte nou, americanii de la „International Business Times“ ne vorbesc despre „cel mai izolat om din lume“, ei, gazetari vechi, ne arata mult, dar reusesc, totusi, sa ocoleasca ghetarul unei mari intrebari legitime: „Si daca domnul Nagasaki are dreptate si noi, toti ceilalti, gresim?“

Jurnalistii si-au facut datoria: l-au gasit pe niponul Masafumi Nagasaki care traieste singur, de mai mult de douazeci de ani, pe insula Sotobonari, in largul oceanului, l-au filmat si l-au convins sa isi spuna povestea.

Am aflat ca acest barbat bronzat si cu dantura relativa are 76 de ani, ca a fost fotograf si entertainer (!), ca insula este locul pe care l-a ales pentru a muri (nu isi imagineaza ca ar putea exista un loc mai bun unde sa mori), ca se imbarca o data pe luna pe unul dintre vapoarele care trec pe langa insula, ca merge in cel mai apropiat oras sa ia echivalentul a 120 de dolari americani pe care ii trimite fratele sau, ca din banii acestia isi cumpara apa si mancare, ca ziua ii trece pregatind mancarea, facand curatenie, spaland apoi galetile, iar noptile – ascunzandu-se in cort de asaltul insectelor. La inceput, cand se apropiau vapoare, mai lua pe el o haina sa isi acopere goliciunea. Intre timp, s-a dezinhibat – despuiat a dat interviul si parea extrem de amuzat de toate conventiile moderne.

Au fost, desigur, si evenimente teribile pe insula. Cati ani sa fie de atunci? Uite ca nici nu mai stie! Era, parca, al doilea an de cand s-a stabilit aici – atunci a venit un taifun atat de puternic incat a distrus orice forma de vegetatie. „N-am avut pic de umbra, a trebuit sa stau numai in soare“, spune Nagasaki razand cu rasul zgomotos al oamenilor liberi. Acesta nu este un haiku, aceasta e o viata: o insula, un ocean, un om singur si soarele.

V-ati dat deja seama ca domnul Masafumi Nagasaki s-a refugiat fiindca nu vrea sa respecte legile societatii. Respecta insa legile naturii, caci nu se poate altfel. Oamenii cred ca exista libertate, fiindca ei cred si ca exista absolut, si fiindca fara aceasta credinta, viata pe pamant ar fi imposibila.

Ce gasim in ce face domnul Nagasaki? Lasitate sau intelepciune sau cate putin din fiecare? „Daca nu te poti pune cu natura, trebuie sa i te supui“. Nimic mai mult, dar si nimic mai putin, si apoi, la sfarsit, rade din nou. Domnul Nagasaki, asa radical si izolat, este, vedeti bine, foarte fericit.

Acesta este Masafumi Nagasaki, dovada ca in esenta oamenii au fost la fel si acum un secol, si acum zece secole. Lumea nu se opreste pentru un nebun? Bineinteles ca nu se opreste lumea pentru un nebun, – va continua explozia infrunzirii in fiecare primavara -, dar din nou: domnul Nagasaki este acel nebun?

Omul de pe insula nu o spune, dar ne lasa sa o intelegem: nu imi place incotro va indreptati, eu raman sa mor aici, e mai bine asa. In felul sau, domnul Masafumi Nagasaki este ultimul mare contemporan care reuseste sa faca din viata sa o opera de arta in care sa incapa o idee comuna despre libertate, o idee comuna despre fericire, si o singuratate adevarata. Cand va muri, ziarele ii vor consacra poate, din nou, cateva randuri.

Este tarziu la Bucuresti. Recitesc inceputurile acestui continent de cuvinte care a prins viata proprie, indiferenta la timpul, si la locul meu, cum e si bine sa fie: „Libertatea nu exista”. Recitesc si ma intreb daca aceasta nu este o simpla fortare, demna de o libelula literara. Nu, cred ca nu, imi raspund, apoi imi ridic gulerul pardesiului si pasesc mai departe in ploaie.

Sfarsit? Ce, sunteti copii? Libertatea, desi nu exista, tocmai fiindca nu exista, nu cunoaste sfarsit. 

Bucuresti, aprilie 2012