
Spitalul, acest munte sfant inconjurat de inalte ziduri pazite cu strictete de asistente grasute si batraioare si de femei de serviciu gata sa dea un mop in cap oricui calca pe unde e proaspat spalat.
Spitalul, acest loc unde pleci capul cum intri. Daca indraznesti sa tii capul sus, ti-o iei imediat.
Mai intai te atinge privirea de uliu versat care imediat identifica prezenta elementelor alogene pe culoare. Pe urma, daca deschizi gura sa intrebi ceva, aproape ca te face knock-out dintr-o miscare, asa se burzuluieste la tine posesoarea privirii, dand din maini si din picioare. Daca chiar insisti si vrei un raspuns la intrebarea ta de contribuabil umil, atunci nu scapi fara sa latre la tine cu cel mai ascutit glas de pechinez. E, fireste, vina ta! Cum vii asa la spital si nu stii sa te descurci in hatisul de coridoare si halate multicolore?
Daca treci de primul cerber si marchezi un punct – de exemplu reusesti sa faci o internare – nu te bucura prea tare. Odata ce intri pe prima poarta dai peste alte natii de animale derivate din cerberi: capre, caini, mistreti. Cu bonete si salopete, fiecare e regina pe salonul ei. Tipa la tine de parca ai fi tare de urechi, te cearta si te umilesc, e forma lor de a cere bani. Au buzunarele lasate de cate maini au impins hartii sifonate si murdare: 10 lei, 50 de lei, 100 de lei, dai oricat, numai sa fie bine.
Nu ai ajuns inca la doctor, esti in regatul amazoanelor branulelor. Aici nu conteaza ca ai mers la scoala, nici ca ai fost un bun cetatean si ai platit taxele la timp. Nimic nu conteaza, singurul lucru care face diferenta este cat impingi in buzunarele lasate. Dupa ce pleaca medicul, tot cu buzunarele lasate ramai, iar buzunarele lasate nu trebuie suparate, din contra.
Ramai in salon, faci cunostinta cu colegii de suferinta. Te frapeaza imediat paturile ruginite, frigiderul vechi din care curge apa, lipsa baii. Nu mai zici nimic de mirosuri, a ce vrei sa miroasa intr-un spital daca nu a sange, voma si moarte?
Iesi pe culoar, dai o tura sa identifici baia. Gasesti si bucataria, unde miroase in asa hal a statut incat chiar nu ai vrea sa mananci ceva gatit aici. La micul dejun ti se ofera oricum doar un ceai, la pranz meniul e fix: orez cu carne, la cina primesti niste biscuiti. Pentru asta ai platit, luna de luna, asigurarea de sanatate. Nu ca ai vrea vreun tratament de cinci stele, dar macar o mancare cu gust, un cadru de pat vopsit, lenjerie curata. Poate si un ceas pe perete in camera? Pentru unii de-aici, timpul se masoara in minute si ore.
Umil si fara pretentii va prezentam recomandarile saptamanii, mai savuroase totusi decat orice masa servita in spitalul din Romania.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Patronul roman
-
Un text mai vechi, dar la fel de actual
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
O coloana sonora a acestor zile
-
O eroare in chestiunea Greciei
-
O solutie in chestiunea Greciei
-
Un articol despre puterea fotbalului
-
O observatie in chestiunea noului Guvern
-
O aniversare
“Evenimentul zilei” a implinit recent 23 de ani. Am trait patru ani in redactia acelui ziar. Mai bine de 10% din viata mea, desi nu asa se socoteste timpul inimii. Acolo am cunoscut oameni care mi-au devenit cei mai buni prieteni. Nu stiu ce as fi fost fara ei.
Ziarele, prieteni, sunt facute de oameni. Ziarele sunt oamenii lor. Am fost fericit intre oamenii aceia. Ei sunt astazi cei mai buni ziaristi din Romania. Nici unul dintre ziaristii aceia nu mai e in redactie.
I-am scris articole si chiar carti. I-am daruit zile, i-am daruit nopti, am schimbat continente pentru el, mi-am inceput articolele cu “EVZ a vazut…”, desi eu, nu el, vedeam. EVZ era o parte din mine, era o parte din noi. EVZ era al nostru. Eram tineri si eram liberi. Greseam, da, dar erau greselile noastre.
Cand ne-am despartit, am plans pentru ca intelegeam ca s-a terminat ceva unic, irepetabil si – nu ma feresc de acest cuvant – magic. L-am iubit. L-am aparat. Au fost ani frumosi, mai ales pentru ca erau anii tineretii noastre de-acum indiscutabil pierdute. Patronatul era elvetian, era bine. Acolo am avut o familie. In anii urmatori am avut doar – multe – locuri de munca.
EVZ a fost primul meu ziar. M-a invatat cate ceva despre lupta pentru libertate. Ii doresc sa lupte pentru libertate, sa se salveze, sa traiasca, da, dar sa traiasca liber.
Intre 2005 si 2009, la EVZ nu se preda cel mai bun jurnalism din Romania, dar – sigur, sigur! – era o scoala unde se invata libertatea, chiar in contra celor din redactie, daca era nevoie. Am avut noroc sa o urmez. Chiar nu idealizez, asa era atunci.
Cel mai mult imi doresc, ii doresc sa il pot citi de la prima la ultima pagina din nou. La multi ani, EVZ.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Patru stele verzi
Victor Ponta l-a refuzat pe Klaus Iohannis, in 2014, vice-premier responsabil cu siguranta nationala, pentru a-i proteja pozitia in guvern lui Gabriel Oprea. Asa a ajuns neamtul presedinte in locul lui Crin Antonescu, la randul sau evacuat din istoria politica de ruperea USL-ului.
Cu chiu, cu vai si cu generalul de 4 stele Gabriel Oprea, Ponta a reusit sa ramana premier si dupa prezidentialele pierdute in fata refuzatului Iohannis.
Acum, Iohannis l-a acceptat pe Gabi Oprea premier interimar in locul accidentatului Ponta – din lipsa de variante, dar si – zice gura lumii – ca sa treaca repede-repede prin parlament Strategia Nationala de Aparare.
Basescu, care l-a refuzat premier pe Iohannis in 2009 si l-a acceptat pe Ponta in 2012, dupa ce sustinuse ca nu-l va numi niciodata intr-o asemenea functiei, zice acum ca e troc politic pe instalarea generalului de 4 stele la Palatul Victoria. Care general i-a asigurat un al doilea mandat de larga respiratie strategica nationala, inventand un grup parlamentar cat sa tina majoritatea PDL in perioada “consolidarii statului”.
La final, Basescu a zis ca au ajuns serviciile prea puternice. S-a zambit inaintea acestei sinceritati fulgeratoare. Gabi Oprea n-a zambit, ca el nu mai zambeste de vreo 10 ani, de cand se ocupa cu toata severitatea de spinoasele chestiuni de interes national.
Concluzia e ca, oricum dai cu banul sigurantei nationale, si-n cap si-n pajura sta tot o figura sprancenata. Nu se poate fara generalul Oprea, care mai are un pic si-ajunge si propunerea PNL de premier.
Majoritatile se schimba, indispensabilii raman. Dar nu pe post de “solutie imorala”, c-a evoluat si curvasaria odata cu statul de drept. Acum, 5% esenta tare, nationala, se-amesteca cu restul de 95% apa chioara si iese ditamai cocktail-ul guvernamental.
Efectul e garantat si, aparent, de lunga durata: o sa vedem patru stele verzi.
-
Vedere din Ardeal
26 iunie, pranz. Cluj bacovian, acoperit de’o ploaie mocaneasca, nesfarsita. Dejunam, butonand febril dupa prognoze meteo si cizme de cauciuc. Ultimele nu mai sunt – nici pe la Cluj, nici pe la Sibiu, abia antamam doua perechi mov de la Brasov. Cauciucul a fost mai scump zilele astea la Cluj decat aurul.
Iulian Andrei (si Craciun) e indiferent la situatie, nefiind, defel, in targetul Electric Castle. Se citeste, cu voce tare, Gazeta. Aflam ca, la Copa America, la meciul Chile-Uruguay, un adversar i’a bagat, la intimidare, degetul in cur atacantului Cavani. Se ilustreaza, frumos, cu poze.
Conchidem, a cata oara?, ca destinul caracalean al omenirii e de neevitat.