Nu misca. Nu gandi. Nu te opune

Oricum ar fi seful, cei mai multi nu cracnesc in fata lui. Cum a ajuns o treapta din ierarhia unui loc de munca sa devina o sperietoare pentru cei aflati pe pozitii inferioare? De ce nu gasim resurse de curaj sa ii tinem piept? Pentru raspunsuri curajoase, iata cateva recomandari menite sa intareasca stima de sine.

1

O sa incepem cu o intamplare dintr-o mare companie pe care n-o numim caci nu i-am cerut sa comenteze cazul ce urmeaza. In aceasta mare companie se angajeaza o tanara pe cel mai de jos post si cu cel mai mic salariu posibil. I se promit multe la angajare, i se da impresia ca selectarea ei dintr-un grup este o alegere aproape divina pentru care trebuie sa fie recunoscatoare.

Seful, aproape ca in melodia lui Alexandru Andries, e gras, cam chel si plin de frustrari. Fata de-abia a terminat facultatea, e proaspata si frumoasa. El e isteric, urla si ii spune zilnic ca trebuie sa ii fie recunoscatoare. Ea tace. Stie ca e greu la inceput. El urla.

Trec cateva luni asa, cu el urland, aruncand jigniri si amintindu-i ca trebuie sa fie recunoscatoare. Pana cand ea se enerveaza si il intreaba pentru ce sa ii fie recunoscatoare. Pentru un salariu mizerabil? Pentru programul de 8 ore de munca pe hartie si 12 in realitate? Pentru ca urla la ea? Seful e revoltat ca are tupeul sa se opuna valului. O ameninta cu concedierea. Ea isi da demisia.

Nu e nicio morala. Doar o scurta concluzie: tacerea in fata prostiei si a ticalosiei nu face decat sa intinda mizeria mai departe.

Si cateva intrebari de adresat fiecaruia dintre noi: de ce tacem? de ce acceptam mojiciile cuiva doar pentru ca intamplarea l-a adus intr-un loc de munca inaintea noastra si l-a facut sef? de ce ne temem?

Pentru raspunsuri ceva mai curajoase, iata cateva recomandari menite sa intareasca stima de sine.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

„In apartamentul meu au venit toamna si linistea. N-a ramas aer decat pentru un singur om. Pentru mine. Visele mele au destul loc sa creasca, nu-si izbesc marginile de nici o alta fiinta. La fel obsesiile, melancoliile, dorurile mai vechi sau mai noi, care mi se incolacesc in par. Sunt doar eu cu mine. Dar cine sunt, n-as putea zice foarte exact. Sunt toate singuratatile si toate iubirile care m-au facut cine sunt. Toate indragostirile si toate despartirile. Sunt toate usile trantite in urma mea, al caror ecou il mai aud si azi”.

  • Sa nu!

Camera e plina de lume care bea ca sa uite si ca sa poata deveni altcineva. Atunci el ii prinde privirea, ea se lasa prinsa in mrejele lui. Bause deja o bere si ii transmite ca e vulnerabila si usor de luat acasa pe urma. Si ce ar mai lua-o el acasa. Dar ii e teama. II e teama ca s-ar putea indragosti de ea si cu dragostea a mai avut el de-a face si niciodata n-a iesit bine. Si pana sa decida el ce e de facut, decide intamplarea pentru el. Despre flirt, bere si ironie canta Tom Waits in piesa asta.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Testament

Buna ziua, numele meu este Andrei Craciun, am 29 de ani, si sunt ziarist fiindca sunt prea sarac pentru a fi ceea ce am vrut dintotdeauna sa fiu: un scriitor. Scriind la ziar raman, desigur, sarac, dar supravietuiesc pentru a regreta in fiecare zi cat ma tradez.

O, si ce scriitor as fi fost! Cu cata demnitate mi-as fi ucis toate personajele, as fi fost asa, ca o moarte onesta; o, cata dreptate as fi impartit celor saraci, ce lume mai buna as fi facut! Si daca as fi fost acest Dumnezeu, nu as fi fost nici paranoic. As fi facut din fiecare contradictie, din fiecare paradox si din fiecare cadere emotie, emotie adevarata, ce stiti voi! Cuvintele mele nu ar fi fost nici lase, nici vulgare. Ele s-ar fi sprijinit unele pe altele, ele nu ar fi cautat raul, ele ar fi iubit si nu ar fi decazut, ele nu ar fi fost niciodata uitate.

Desigur, cele mai bune texte ale mele sunt cele pe care nu le-am scris inca. Toate actele din piesa care se cheama ca a fost viata mea au fost ratate. Am ratat si copilaria si adolescenta, iar acum si tineretea. Despre batranete nu are niciun rost sa vorbim. Eu nu voi fi niciodata batran.

Nu o sa cer nimanui niciun ajutor fiindca nu cred in nimeni dintre cei vii. Voi bea, fireste, pana la sfarsit din cupa aceasta. Voi suferi cat va fi de suferit, iar la sfarsit se va fi ispravit si gata. Ar fi putut, desigur, asa cum ziceau si poetii secolului trecut, sa fie mult, dar uite ca nimic n-a fost. Imi pare rau: nu am ce sa va las.

  • Din subterana

„Insemnari din subterana”, de F.M. Dostoievski, in lectura lui Razvan Vasilescu. Costa 49 de lei cele doua CD-uri, dar cat de bogati veti sfarsi! „Insemnarile din subterana” au aparut la Editura Humanitas.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Acomodarea

Scrie Emil Cioran: “Dupa ce a stricat adevarata eternitate, omul a cazut in timp, unde a izbutit, daca nu sa prospere, cel putin sa traiasca. Sigur e ca s-a obisnuit cu noua lui conditie. Procesul acestei caderi si al acestei deprinderi se numeste Istorie”. Nu e exact intr-un singur punct: acela in care nu foloseste pluralul. Mai corect e asa: procesele acestor caderi si ale acestor deprinderi se numesc istorii. Sau, daca vreti, intr-un ton optimist si mai putin rece, destine.

Pe 3 ianuarie 1889, Friedrich Nietzsche iese pe usa casei sale din Via Carlo Alberto numarul 6, Torino, pentru a face o scurta plimbare sau, cine stie, pentru a merge, poate, la posta sa-si ridice corespondenta. La mica departare, in strada, un vizitiu are probleme cu animalul sau de povara. In ciuda tuturor indemnurilor, calul refuza sa se miste. Confruntat cu o asemenea situatie, vizitiul – Carlo? Giuseppe? Etore? – isi pierde cumpatul si incepe sa loveasca animalul cu biciul.

Nietzsche isi face loc prin imbulzeala, pune capat brutalitatii stapanului care deja spumega de furie si se napusteste spre trasura pentru a-si arunca bratele in jurul gatului calului, plangand. Unul din vecini reuseste sa-l ridice si sa-l duca acasa, unde ramane imobil si tacut pe divanul sau pentru doua zile, la capatul carora murmura cuvintele obligatorii, „Mutter, ich bin dumm”. Dupa acest episod, Nietzsche mai traieste inca zece ani, intr-o stare de dementa inofensiva, asistat de mama si surorile sale. Despre cal … nu stim nimic.

Asa incepe ultimul film al regizorului maghiar Bela Tarr. Ultimul, la propriu si la figurat. Tarr a anuntat in cateva randuri ca va renunta la cinematografie dupa „Calul din Torino”, pentru ca si-a epuizat crezul artistic. A spus ce avea de spus – si a facut-o in cateva productii magistrale, Satantango si Werckmeister Harmonies printre altele –, iar continuarea nu poate sta decat sub semnul retragerii.

Chiar daca se opreste sau nu aici, ar trebui sa vedeti „Calul din Torino”. Nu-l veti gasi, probabil, in niciun top „o mie de filme de vazut intr-o viata”, niciunul dintre filmele lui Tarr nu e acolo din cauza obsesiilor sale niciodata imblanzite pentru imagini alb-negru, cadre extrem de lungi (unele depasind chiar zece minute) si nepasare pentru mijloacele traditionale ale cinema-ului hollywoodian (actiune, dezvoltarea personajelor si a unui fir epic precis, „amagire” a retinei cu schimbari rapide de cadre etc).

Nu va fi, si totusi „Calul din Torino” e una dintre cele mai bune fresce ale conditiei umane pe care le-am vazut vreodata. Un film chinuitor, literalmente, in care vreme de aproape trei ore nu se intampla practic nimic, in afara rutinei zilnice a celor doua personaje principale, aruncate undeva la marginea lumii, intr-o vale pustie rascolita de vanturi si praf. O vale pe care o privesc indelung din spatele unor ochiuri de geam, asteptand sa se fiarba, invariabil, doi cartofi pentru masa de pranz.

Nu se vorbeste aproape deloc, ci, precum la Emil Cioran, doar se obisnuieste cu noua conditie. Timpul nu e marcat decat de curgerea interminabila a zilelor si noptilor, desi pe vantul asta apocaliptic abia se mai disting cele doua. Dumnezeu a creat lumea in sase zile, Tarr o de-construieste in tot atatea. La final, in cea de-a sasea, intunericul infinit se lasa peste valea pustie si peste oameni. Deplin acomodati, ultimii sunt dincolo de frica. Ramasi fara orice speranta, rostesc doar „trebuie sa mancam”.

Apocalipsa, aveti dreptate domnule Tarr!, nici macar nu exista. Apocalipsa e un eveniment prea mare pentru lumea noastra. Istoriile noastre sfarsesc, toate, in finaluri mult mai mici si mai chinuitoare. Nu se termina nimic intr-o zi. Totul se degradeaza, insa, cu fiecare clipa care trece, macinandu-se in aceleasi ritualuri cotidiene. Ritualuri care ne ajuta daca nu sa prosperam, cel putin sa traim. Si sa o facem chiar si atunci cand se stinge de tot lumina, imobili si tacuti pe divanele noastre.

1 COMENTARIU

  1. Domnule, m-ai convins! Am
    Domnule, m-ai convins! Am deseopcrit site-ul dumitale din site-ul dlui Brumaru. Recunosc, am crezut ca este o legatura cu cei doi cantareti din Rep Moldova. Dar am inceput sa citesc si pana la urma am citit toate postarile (mai putin cele cu foltbalul). Iar AMR-urile m-au convins: am comandat cartea prin posta, de fapt am comandat 2 carti, a doua fiind Atunci i-am ars doua palme . Astept cu nerabdare sa le citesc, sa va citesc, stimate domn. Si voi reveni. Cu stima

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.