Krusha este un sat din Kosovo care în războiul de la sfârșitul anilor 1990, purtat de forțele separatiste din regiune împotriva armatei sârbe a lui Slobodan Miloșevici, și-a pierdut aproape toți bărbații. Mai exact, 241.

Femeile și copiii din Krusha au părăsit satul ca să se salveze. La întoarcere au găsit totul distrus. Nu mai aveau decât amintirile. Și o țară nouă.

Ce faci când războiul te lasă fără sat și fără bărbați?

Mai întâi femeile din Krusha, Kosovo au vrut să-și găsească bărbații – ori măcar ce mai rămăsese din ei. În căutarea corpurilor lor s-au unit într-o asociație a femeilor văduve. Un fel de ONG pe care l-au transformat mai târziu într-o cooperativă agricolă, când au realizat că trebuie să supraviețuiască și să reconstruiască.

Δ Fahrije Hoti este femeia care conduce cooperativa din Krusha. Soțul ei este încă dispărut.

Satul Krusha se află într-o zonă recunoscută pentru legumele proaspete. Odinioară erau vândute în toată regiunea. După război însă – pentru că transportul devenise o dificultate logistică importantă – femeile au ales să conserve legumele după rețetele pe care le urmau acasă. Așa le asigurau viață mai lungă.

În primul magazin de desfacere al cooperativei, de pe pereți priveau din poze cei dispăruți și niciodată găsiți. Cu timpul, numărul borcanelor cu legume conservate a crescut, iar pozele au fost încet, încet lăsate în plan secund și apoi înlocuite. Căutările celor dispăruți nu s-au oprit însă. Și astăzi mai sunt încă 64 de bărbați de găsit din cei 241 dispăruți în război.

În 2014, cu ajutorul fondurilor europene cooperativa din Krusha și-a mărit spațiul. E cel în care se află acum – dar și acesta devine prea mic pentru o afacere care deja vinde în Italia, Austria și Suedia.

În acest moment, în fabrica din sat lucrează 58 de femei, iar în viitor numărul lor ar putea crește la 100. Cooperativa cumpără legume de la 70 de producători locali și pune pe piață 43 de produse conservate. Vedeta este ardeiul în iaurt sau brânză puțin picant.

Δ Parte din produsele pe care le vând cei din Krusha. Cele mai multe conțin ardei.

Cooperativa este cea care le-a ajutat pe femei să reconstruiască satul distrus de război, casă cu casă. Construcțiile sunt încă la roșu în Krusha, unde trecutul abia începe să treacă.

Trebuie să mergi înainte. Asta încerci să faci când războiul te lasă fără bărbați și fără sat.

Krusha este foarte aprope de al doilea cel mai mare oraș din Kosovo, Prizren. Drumul între cele două așezări nu ia mai mult de 20 de minute cu mașina. Prizren a fost pentru o vreme, în perioada medievală, capitala Țaratului Sârb. Identitățile istorice au tot mai puțină legătură însă cu viața oamenilor în carne și oase care trăiesc astăzi în orașele din Kosovo.

În Prizren, de pildă, are loc în luna august un festival de film documentar la care participă toate țările din Balcani și care aduce în cinematografele așezării peste 50.000 de oameni. În tot orașul locuiesc 170.000. Din ce în ce mai puțin în ultimii ani temele documentarelor sunt legate război, spune directorul festivalului Veton Nurkollari.

Anul trecut au avut un film despre povestea de dragoste a unui cuplu gay. În Prizren s-a proiectat cu casa închisă timp de două săptămâni. În Pristina, capitala Kosovo, timp de trei săptămâni a fost sold-out. Un alt scurtmetraj, realizat în 2019, spune povestea taților care construiesc pentru băieții lor plecați în lume case identice, în speranța ca la un moment dat vor reveni în țară.

Kosovo este țara cu 1,8 milioane de locuitori și 700.000 de kosovari în diaspora. Este și țara în care 65% din populație are sub 35 de ani. Și asta se vede și simte pe străzile din Prizren, dar și pe cele din Pristina.

În Pristina clădirile noi au început să înghită clădirile moștenite din era iugoslavă. Se construiește masiv, haotic, fără un plan urbanistic clar într-un oraș aflat în continuă mișcare, cu evenimente aproape zilnice, cu străzi pline chiar și într-o seară din cursul săptămânii.

Tinerii din Kosovo se uită cu mai puțină îndârjire la trecutul lor în comparație cu părinții și bunicii lor. Nu consideră că adevărul istoric se află în mâinile națiunii care scrie istoria. Știu că adevărul istoric în cazul lor e mult mai complicat, cu multe nuanțe și greu de împărțit în logica – noi și ei. Nu simt nevoia să aleagă între albanez și kosovar atunci când îi întrebi ce sunt. Sunt ambele. E simplu, deși e tare complicat.

De aceea în Kosovo sunt mereu mai multe steaguri, nu doar unul. Tot timpul acolo unde e stindardul Kosovo, inspirat după cel al UE, este și cel al Albaniei. În cazul unor instituții ele sunt acompaniate de steagurile Uniunii și cel al NATO. Serbia pare departe – chiar dacă, de fapt, este atât de aproape.

Tinerii din Kosovo sunt preocupați de schimbările climatice și feminism.

În centrul orașului există un monument dedicat Eroinelor, femeilor care au suferit în războiul din Kosovo între 1998-1999. Este și o mărturie a celor 20.000 de femei din Kosovo violate în timpul războiului.

Tot femeilor din Kosovo le este dedicată și o instalație urbană care reunește portretele și poveștile a 99 de femei. Este și un mesaj către presa internațională care continuă să vorbească despre Kosovo ca fiind o societate predominant patriarhală. Cele 99 de portrete vor să demonstreze că lucrurile nu mai stau așa.

O generație pentru care nu mai vorbesc armele

O zonă măcinată de conflicte și războaie, cu țări ocupate și disputate de imperii timp de secole, cu regimuri comuniste care s-au făcut remarcate prin asemănarea cu cel stalinist sau construcții politice bazate discursiv pe fraternitate și unitate, deși nu au făcut decât să alimenteze și mai mult conflicte etnice care mocneau de foarte mult timp.

Așa ar putea fi descrisă succint zona Balcanilor.

Ar fi însă o descriere incompletă a unei zone în care cel mai mare dușman s-a dovedit nu diversitatea celor mulți, ci ambiția câtorva puțini de a omogeniza pe bază de naționalism etnic – adică prin apel la mituri, legende, granițe istorice, religie.

Dar Balcanii sunt mai mult de atât, mai mult decât suma unor probleme identitare. Pentru a vedea asta e musai să ieși din paginile cărților de istorie și să calci locurile.

O călătorie de presă organizată de Comisia Europeană ne-a purtat prin trei țări din Balcani – Muntenegru, Albania și Kosovo. Sunt trei țări cu statut diferit în ceea ce privește relația cu Uniunea Europeană.

Muntenegru este din 2012 în proces de negociere în vederea aderării. Albania are recomandare de la Comisia Europeană pentru demararea procesului de negociere. Decizia însă va fi luată în luna octombrie. Kosovo este posibilă candidată.

Ce știam dinainte e că Balcanii sunt un mix de conflicte etnice, războaie, reconstrucție și redefinire, toate proiectate pe fundalul unor peisaje superbe.

Ce am descoperit pe teren este o generație care se uită la istorie cu mai puțină ură decât au făcut-o părinții și cu o dorință mai mică de a reduce totul la împărțirea clasică noi și ei, victime și agresori.

E o generație nouă în Balcani preocupată de drepturile minorităților, schimbări climatice și feminism. Oameni care se întorc în trecut nu pentru a preaslăvi granițe istorice sau vremuri de glorie, ci pentru a căuta rețetele bunicilor.

Sunt oameni care au înțeles că împreună pot face lucrurile mai bine. Care au învățat că din trecut poți lua cu tine și lucruri care te pot ajuta să construiești prezentul și viitorul. Care au trecut granițele țării lor nu cu dorințe expansioniste sau de apărare, ci promovând identități culturale care nu au legătură cu naționalismul etnic.

Dacă Europa înseamnă reconstrucție, acomodare, reinventare, atunci Europa începe să se facă simțită și acolo unde, în urmă cu douăzeci de ani, vorbeau doar armele.

Vedere din Kosovo

Ultimul război din Balcani s-a purtat aici, la finalul anilor 1999. Este zona pe care sârbii au considerat-o mereu a lor, este parte din visul/mitul numit Serbia Mare. Kosovo este considerată de sârbi inima națiunii sârbe, a regatului medieval sârb. Dar este și locul în care au suferit cea mai grea înfrângere.

La Kosovo Polje a avut loc în 1389 bătălia dintre sârbi și Imperiul Otoman. Cei dintâi au fost înfrânți și odată cu această înfrângere a început dominația turcă în zonă. În mitologia sârbă această bătălie e asociată cu prăbușirea imperiului slav. Este însă și o promisiune a unor vremuri în care Serbia va fi din nou Mare.

După războiul din 1999 Kosovo și-a declarat independența, recunoscută de cele mai multe state din Europa. Nu de toate însă – iar printre excepții se numără și România.

Vedere din Muntenegru

Muntenegru este cea mai mică țară dintre cele șase care au format fosta Iugoslavie. Are puțin peste 600.000 de locuitori, dintre care 45% muntenegreni, 28% sârbi, 8% musulmani, 5% albanezi.

Potrivit ultimului Raport de țară al delegației UE în Muntenegru, problema cea mai mare e libertatea presei, zonă în care nu s-au făcut progrese deloc. Iar a doua problemă o reprezintă lupta împotriva corupției, care a înregistrat un foarte mic progres.

Investiția UE în mica țară balcanică a fost de 235 de milioane de euro între 2007-2013 și este de 324 de milioane pentru perioada 2014-2020. Pentru perioada 2014-2020 cei mai mulți bani merg către agricultură și dezvoltare rurală, dar și către întărirea statului de drept.

În Ulcinj, oraș afllat în sud – estul țării, pe coasta Mării Adriatice, se află cea mai mare comunitate de albanezi, care reprezintă 60% din populația orașului.

Ulcinj nu este cunoscut doar pentru plaja superbă de 12 km. Este și punctul de unde pornește drumul uleiului de măsline. Este un drum presărat cu măslini care au 2.000 de ani și producători locali care au renunțat la modul tradițional de a face ulei pentru a fi competitivi. Proiectul este susținut cu bani europeni.

Fatmir Sadiku, albanez din Ulcinj, vine dintr-o familie care produce ulei de măsline de secole. Are acum 700 de măslini dintre care unii au peste o mie de ani. Este unul dintre producătorii care au renunțat la modul în care strămoșii lor alegeau să facă uleiul de măsline.

Măslinii lui Fatmir se deosebesc rapid de ceilalți pentru că sunt mai mici. De dimensiunea celor pe care-i vedem în Grecia sau Italia. Apoi diferențele continuă de la modul în care Fatmir culege măslinele până la modul în care le transformă în ulei. Pentru a ajunge aici a făcut multe călătorii în Italia, și-a cumpărat aparatură de acolo.

Fatmir crede că cel mai bun mod de a verifica calitatea uleiul de măsline este să-i dai să guste unui copil. El s-a strâmbat mereu la uleiul făcut de părinții lui – semn că nu era tocmai de calitate.

Cea mai mare problemă pentru Fatmir este plasarea produsului. Restaurantele din zonă folosesc tot uleiul făcut după vechile metode. Uleiul lui Fatmir a devenit prea scump pentru piața internă, cu mici excepții. Produsul este perceput ca unul de lux, deși pe o piață internațională prețul său ar fi mai mic decât al celui mai bun ulei produs în Italia.

Pe piața externă încă nu-l poate scoate pentru că uleiul lui nu e înregistrat ca D.O.P, adică denumire de origine protejată (un standard care garantează calitatea produsului).

Fatmir Sadiku este el însuși o poveste. Vorbește cu grijă și pasiune despre măslini și uleiul de măsline. Crede că uleiul de măsline este precum omul: cu cât suferă mai mult, cu atât este mai bun.

Nu-i folosește doar fructul, ci și lemnul, cel care moare, căci da, măslinul pentru Fatmir este o poveste despre viață și moarte. Iar el a învățat să dea viață lemnului mort.

Face din el tot felul de obiecte – de la tocătoare la ambalaje cadou în care pune mici sticle de ulei. Sunt preferatele hotelurilor din zonă sau ale celor care vor să facă cadouri 100% locale pentru vizitatori.

Produsele din lemnul de măslin sunt diferite și pentru că, spune Fatmir, când iei o bucată de astfel de lemn în mână nu faci niciodată ce îți propui, ci doar ceea ce te lasă lemnul. Datoria ta e să respecți asta.

Când identitatea ta începe să fie definită și de faptul că produci un ulei de măsline care poate concura cu un produs similar din Italia sau Grecia devii internațional, ieși din propriile granițe, înveți să schimbi lucruri, să renunți la ce părea imposibil de renunțat. E o lecție de lărgire a perspectivei, de deschidere, dar mai ales de curaj.

Nu-i deloc ușor să nu rămâi prizonier unor tipare identitare care au otrăvit atâtea generații trecute.

Vedere din Albania

Altin Prenga este și el un albanez curajos, doar că unul care locuiește în Albania, nu în Muntenegru. A fost inclus într-un proiect al Uniunii Europene – Europeni care fac diferența, menit să promoveze oameni din Balcani.

În ce constă curajul lui Altin? După zece ani de lucrat prin restaurantele italiene a decis să revină acasă, în 2009, pentru a-și deschide propriul restaurant în Fishta, satul său natal. A vrut să aducă puțin optimism și puțină culoare într-o zonă în care, atunci când a părăsit-o, sărăcia era cuvântul de ordine. Altin nu a deschis însă orice restaurant.

E primul albanez care a susținut și promovat în Albania mișcarea slow food. Tot ce Altin servește în localul său este produs local – de la brânzeturi, legume și vin până la carne și dulcețuri. Pentru a ajunge aici lucrează cu 400 de producători locali.

Ceea ce Altin îți pune în farfurie este mâncare preparată după rețete tradiționale. E conștient că fără ele și fără toți producătorii locali afacerea sa nu ar putea să existe. Precum Fatmir, Altin a trecut granițele. Granițele unei țări care au fost mult prea mult timp închise. Să vrei să le treci însemna să te condamni singur la moarte.

Așa a fost Albania comunistă. Unul dintre cele mai dure regimuri staliniste, alături de România.

Spre deosebire însă de România, Albania a înțeles că memoria acelor vremuri nu trebuie ignorată sau îngropată, cu atât mai mult cu cât procesul de tranziție de la comunism la democrație nu a presupus trimiterea în judecată a celor responsabili de crimele comise în perioada totalitară.

În Tirana, capitala Albaniei, există două muzee dedicate perioadei comuniste. Un al treilea muzeu a fost deschis în 2014 în Shkoder, unul dintre cele mai vechi orașe albaneze. Deschiderea muzeului nu este o întâmplare. În zona în care se află orașul au existat 22 de închisori comuniste, 600 de persoane au fost executate, peste 100 au murit în închisori și aproape 2000 au fost deportate din motive politice.

Δ În muzeul din Shkoder trecerea către zona de detenție se face prin acest pasaj numit cercurile iadului.

Clădirea din Shkoder devenită muzeu a fost inițial seminar teologic. A devenit apoi sediul poliției secrete și principala închisoare din zonă.

Aici a fost cel mai rău. O țară-închisoare, asta am avut. Dacă voiai să pleci erai împușcat. Am avut ghinionul să avem un lider nebun

, ne spune ghidul încercând să explice de ce albanezii sunt mult mai critici cu regimul comunist decât sunt cei din țările care au alcătuit fosta Iugoslavie.

Pentru profesorul Ismet Karamanada din Muntenegru, de exemplu, era mai bine pe vremea lui Tito. Nu era o problemă să treci dintr-o țară în altă și, cel mai important pentru el, tendințele expansioniste ale Serbiei erau ținute sub control. Deși un nostalgic al acelor vremuri, la referendumul din 2006 profesorul Ismet a votat pentru independența țării sale și nu pentru rămânerea alături de Serbia.

Cum să vrei să rămâi într-o construcție în care partenerul tău este de 17 ori mai mare și mai puternic?, întreabă Ismet.

Final de călătorie

Sunt multe lucruri care nu merg bine în cele trei țări vizitate. Rata șomajului e încă mare în Kosovo, Albania nu are sindicate și nici un sistem de servicii sociale, Muntenegru are probleme mari cu libertatea presei. Și peste toate acestea domnesc corupția și instabilitatea politică.

Dar niciun început de confruntare și transformare nu a fost, nu este și nu va fi ușor. Putem să ne uităm la propria noastră țară pentru a înțelege.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.