O mica frauda comisa in contra Antifraudei

Zace in fiecare reflexul de a gasi justificari pentru orice “mica” smecherie proprie. Pornirea asta individuala si-a evidentiat inca o data statutul de psihologie publica odata cu seria de controale ale Antifraudei fiscale la “micii” comercianti. Seria a dat masura – “mica” si ea – a felului in care ne raportam la schimbarea Romaniei.

0

“Sper ca nu va apucati si voi sa faceti ce-a facut toata presa!”, intampina exasperat inspectorul de la Antifrauda orice intrebare de inceput.

Nu ne apucam – o data ca nu prea facem, in general, ce face toata presa; in al doilea rand, ca s-au cam clarificat pana acum toate povestile cusute cu ata alba despre cum Antifrauda a confiscat urzicile unei batrane sau a inchis afaceri pentru diferente in gestiune de 3 lei.

“Chiar daca nu ne apucam, tot pierdeti la scor razboiul cu perceptia publica”, ii raspundem inspectorului, renuntand cu totul la orice intrebare de inceput. Adevarul e ca nu mai e loc de tatonari.

Omul intelege ironia situatiei si sarjeaza: “Il pierdem, dar macar suntem uniti”.

Deja se replica pe contre: “Sa nu ramaneti uniti si desfiintati, ca pana la urma perceptia publica e asteptata la colt de politica, iar fara vointa politica Antifrauda s-ar putea sa nu mai existe”.

Inspectorul priveste cu ingaduinta, a “ce naiba indrugati acolo?”, dar se abtine si-alege sa explice punctual de ce nu crede in scenariul asta. In rezumat, are legatura cu insasi aparitia Antifraudei, rezultata in urma reorganizarii ANAF-ului, chestiune convenita scriptic intr-un acord de imprumut cu Banca Mondiala. Cu alte cuvinte, lucrurile nu sunt lesne reversibile tocmai pentru ca exista presiune externa pe mecanismele romanesti de combatere a evaziunii.

Ca lucrurile stau ori nu asa ramane de vazut in lunile care urmeaza, cu-atat mai mult cu cat anul viitor sunt alegeri parlamentare, iar dispozitia publica va deveni – din nou – infinit mai importanta pentru politica decat existenta sau eficienta unei institutii sau alteia.

Ce merita, insa, retinut intr-un catalog al (ne)rusinii care o precede, iata!, pe cea din politica e felul in care presa noastra a alimentat in ultima saptamana discursul public despre actiunile recente ale Antifraudei.

S-a vorbit pe toate vocile si tonurile posibile despre “crima” pe care ANAF-ul o comite impotriva micului comerciant, despre valul “insuportabil” de controale, despre absurdul inspectorilor gata sa inchida orice, oricand pentru doar cativa lei. Chiar si in fata evidentelor legate de falsul situatiilor invocate, oamenii de presa tot au continuat in nota celor care avertizeaza cu gravitate asupra “abuzurilor” Antifraudei.

“Abuzurile” au capatat valoare de regula, fiind identificate nu intr-un caz sau altul, ci – in general – in toate actiunile din teren ale inspectorilor fiscali. Contextul a fost, desigur, valorificat politic: n-a fost vorba de institutie in sine, ci de “Fiscul lui Ponta”.

Cu toate pacatele lui, insa, premierul Romaniei n-a gresit lasand vechiul ANAF sa se reorganizeze in forma actuala. Evident, minusuri sunt de gasit – de la felul in care arata legislatia in baza careia inspectorii fiscali isi desfasoara activitatea pana la aspecte legate de functionalitatea birourilor teritoriale ale Antifraudei.

In demersul public de condamnare la gramada a Fiscului n-a fost vorba, insa, despre nuante – nici despre cele invocate mai sus, nici despre altele. A fost vorba de altceva, mult mai simplu: reflexul de a gasi justificari pentru “mica” potlogarie, pentru lipsa bonului fiscal la vanzari de-un leu, de 10 lei, de 100 de lei, cu argumentul lipsei de importanta a acestor fenomene.

“E-atata de lucru cu marea evaziune, iar acolo nu va uitati, sugrumati micul intreprinzator!” – cam asa s-a spus intr-o actiune colectiva de pus mainile in sold si aratat spre “ceilalti”, mereu mai smecheri, mai potlogari, mai escroci, mai impostori decat “noi”. “Ei nu patesc nimic!”, s-a strigat cu indignare, desi statistica spune ca in peste 90% din cazurile penale raportate de Antifrauda anul trecut vorbim de prejudicii mai mari de un milion de euro.

Cam aici suntem, la piciorul asta de broasca, in raportarea la felul in care ar trebui sa arate Romania. Niciodata in curtea noastra nu e nimic de schimbat – iar daca e vorbim de lucruri prea “mici”, lucruri lipsite de importanta, “sunt atatea de facut si voi va luati de-asa ceva”. Mereu sunt insa de schimbat in curtea de vizavi – mica evaziune arata spre marea evaziune, mica spaga spre marea spaga, micul sarlatan spre marele sarlatan.

E ca si cum, prinsi in permanenta ca aruncam cosul de gunoi pe strada, aratam cu degetul spre firma de salubrizare care se infrupta din bani publici.

Oricata jelanie publica ar fi in trena actiunilor Antifraudei, existenta marii evaziuni nu o face disparuta pe cea mica. Iar oportunitatea combaterii ambelor nu e mai “mica” sau mai “mare”, de la caz la caz. De cele mai multe ori, “mica” si “marea” merg mana in mana, pentru ca fac parte integranta din aceeasi cultura economica si sociala care le produce. Neverosimil? Uitati-va un pic pe cifrele Antifraudei din 2014.

Pana sa ne tratam si de boala asta publica, iata cateva pansamente in recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Un sketch cu pisici

E deja celebru serialul Simon’s cat, dar ultimul episod mi se pare ca se potriveste la fix cu vremea de afara. Enjoy!

  • Un experiment

Nu stiu cati dintre noi ar accepta sa ia parte la un astfel de experiment la locul de munca. Ideea in sine nu e noua, dar rezultatele nu sunt deloc de ignorat.

  • O reteta

Sarlota cu mere in varianta Jacques Pepin e foarte usor de facut si e perfecta pentru serile ploioase si friguroase de aprilie.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • O ancheta

AICI.

  • Prima manea din istoria recomandarilor (si probabil ultima)

AICI.

  • Un articol de presa scrisa

AICI.

  • Fricile

Cand eram mic, imi era frica de foarte multe lucruri, de cele mai multe inca imi e. Imi era frica, de pilda, ca nimeni nu va sti sa raspunda intrebarilor mele, mai ales ca nu intelegeam nimic din succesiunea zilelor si noptilor, a anotimpurilor, nimic din natura si nimic din natura oamenilor, si asa a si fost: nimeni nu stia. Cand, peste ani, am incercat si eu sa raspund, am aflat ca sunt mai importante intrebarile, asa ca am tot continuat sa intreb.

Cand eram mic, imi era frica de faptul ca nu voi fi un bun portar de fotbal si asa a si fost: cea mai fericita clipa din viata mea ramane totusi un penalty aparat miraculos in ultimul minut intr-un meci de care nimeni altcineva nu-si va mai aminti vreodata, dar asta e o cu totul alta poveste.

Cand eram mic, imi era frica de moartea tuturor celor pe care ii iubeam, mai ales parintii mei, nu mi-a spus nimeni ca toti oamenii mor, mi-am dat singur seama de asta. Apoi, la unsprezece ani, mi-a murit Winnetou si seninatatea acestui personaj imaginar in fata marii treceri m-a mai vindecat. Am inceput, cu anii, sa inteleg ca moartea e, pana la urma, singurul sfarsit care ni se potriveste.

Cand eram mic, imi era frica, uite, ca nicio fata nu o sa ma placa si nu o sa ma iubeasca, ca nu e absolut nimic de iubit la mine, ceea ce, evident, s-a si intamplat. Asa ca am inceput sa joc sah si sa fac balet si sa iau pumni in nas la box, ca sa imi treaca aceasta frica, dar nu mi-a trecut niciodata.

Cand eram mic, imi era frica de faptul ca voi fi despartit de prietenii mei, ceea ce sigur ca s-a si intamplat. La doisprezece ani m-au alungat si pe mine din paradis, am schimbat cartierul si viata si nimic n-a mai fost vreodata la fel.

Cand eram mic, imi era frica de singuratate. Apoi, am descoperit, cu adevarat, povestile si n-am mai fost niciodata, chiar niciodata, singur. Apoi mi s-a facut frica de faptul ca povestile se vor termina intr-o zi, ca pur si simplu nu vor mai fi povesti, asa ca am inceput sa-mi gandesc singur povestile si apoi sa le spun altora, aveam public din ce in ce mai mare. Le povesteam filme si carti, ceea ce inca mai fac. Apoi mi-a fost frica de faptul ca nu voi mai putea spune povesti, dar asta nu s-a intamplat.

Apoi mi-a fost frica de faptul ca voi deveni un om rau, un om care face altora rau voit, gasind bucurie in asta. Cunosteam suficient de multi oameni rai, aveam un fel de miros, precum cainii, prin care imi dadeam seama de sufletele oamenilor. Apoi mi-a fost frica de faptul ca gresesc gandind asa si atunci Petruta, un inger din copilaria mea, mi-a explicat cum e cu oamenii – la fel cum e si cu zmeii din povesti, ca ei nu se nasc rai, ci ajung rai, pentru ca au probleme cu nevestele, cu bautura, cu Partidul, ca pierd partida cu viata si ca asta ii sperie. Petruta m-a invatat sa nu-mi mai fie frica pentru ca din frica se naste raul.

Eu nu am fost niciodata curajos, nici acum nu sunt, dar ceva tot am stiut de la inceput: ca nu poti sa nu te confrunti cu toate fricile tale, ca ele vor fi intotdeauna acolo pentru tine, si ca e mai buna pacea decat razboiul.

Am facut, cumva, pace sau mai degraba un armistitiu cu toate fricile mele, am invatat sa traiesc, asa, alaturi de ele, stiind ca nu pot sa le inving, ci doar sa ma lupt cu ele, rezistandu-le o vreme, ca aceasta e singura victorie care ne e noua ingaduita.

*prilejuit de o campanie on-line de constientizare asupra problemelor pe care le aduce autismul.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Un leac pentru cele fara leac

Statul ultraperformant in numele caruia premierul Ponta isi permite sa vorbeasca – sau sa nu vorbeasca, daca intrebarile vin din partea unor institutii insolvente – colecteaza in fiecare an niste sume in contul asigurarilor de sanatate pe care le completeaza cu transferuri de la bugetul general si le da spre gestiune Casei Nationale de Sanatate. 0,16% – exact, zero virgula saisprezece la suta – din totalul acesta e procentul alocat ingrijirii la domiciliu a pacientilor cu boli incurabile, pentru care sistemul nu mai poate face – curativ – nimic.

Asa ca statul ii trimite pe oamenii acestia acasa, sa moara fiecare cum o sti. Si, desi, ati putea crede altfel, se moare in multe feluri. Statul ultraperformant zice sec ca nu se mai poate face nimic pentru un bolnav de cancer aflat in stadiu terminal – si curativ poate ca e asa, dar medicina oamenilor nu inseamna doar leac, ci si ameliorare, mangaiere si, nu in ultimul rand, demnitate chiar si in ultima clipa de viata.

Ce nu reuseste sa faca statul ultraperfomant, al carui premier solvent nu raspunde la intrebari, incearca o organizatie non-guvernamentala. Povestea o spun Diana Oncioiu si Zora Iuga si merita 100,16% atentie.

  • Pe teren

Stop la o vulcanizare de pe DN2, undeva spre Bacau. Baiatul care-mi mestereste rotile imi spune ca sunt chiar primul client al afacerii. E un pic dezordine, abia au deschis in dimineata asta, nici firma n-au apucat s-o monteze, dar de taiat imi taie chitanta, ba chiar imi scrie si factura, desi bon nu poate emite chiar acum. Casa de marcat e in procedurile de fiscalizare.

Omul imi povesteste cum si-a ajutat patronul sa puna pe picioare toata afacerea, achizitionandu-i aparatura si sculele la preturi mai mici decat cele practicate de distribuitori. „Eh, pai v-ati retinut diferenta”, il tachinez. Se jura ca n-a fost asa. Are pacate de ispasit.

De meserie e chiar mecanic, din Campulung, dar – cum se intampla – o femeie l-a adus prin partile Moldovei. S-a ocupat o vreme cu legume si fructe, facea comert, desi nu numai atat – „furam la cantar, mi-e si rusine, faceam numai nenorociri”. Apoi, intr-o zi de decembrie, i-a ars casa si Saul al nostru a inteles ca e semn de Sus si ca viata e totusi in alta parte.

A ales, insa, nu pocainta prin matanii si fapte bisericesti. Nu-l invoca nici macar pe Dumnezeu. A ales-o pe cea prin munca cinstita. Ma rog, astea-s cuvintele ziaristului, caci omul spune asa: „puteam sa fiu de-atatea ori la inchisoare pana acum, dar uite ca sunt liber si pot sa muncesc pentru copiii mei”. Copiii sunt doi: unul are 3 ani, celalalt doar cateva luni.

Saul termina de mesterit. Imi primesc factura. Si chitanta. Nu si bonul. Un afis lipit chiar in vulcanizare ma anunta ca, in acest caz, am dreptul de a beneficia de serviciul prestat fara achitarea contravalorii sale. Nu fac uz de acest drept.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.