Marile idei s-au nascut si au crescut in mintile unor mari naivi, in mintile unor oameni care au fost si creduli si poate usor stupizi, si lipsiti de judecata si poate, uneori, lipsiti de ratiune, dar si cam imaturi.
Daca acolo au gasit marile idei un teren fecund in care sa creasca, poate noi cei care adesea radem de naivi – si o facem constant, nu-i asa? – ar trebui sa facem un pas in spate, sa respiram adanc si sa ne uitam la lume prin ochii lor.
Vom descoperi, uimiti, ca prin ochii naivului lumea nu pare neaparat mai buna, dar pare in continua schimbare si mai ales supusa logicii posibilului. Naivul viseaza pentru ca e lipsit de experienta ratarii, naivul crede pentru ca e imatur, naivul incearca pentru ca e credul. Si, de multe ori, naivul reuseste.
Iata cateva franturi de naivitate de luat la pachet.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Spiritul de echipa
Rar am lucrat in echipe in care sa existe un adevarat spirit de echipa, unul care se naste din ce simte fiecare si din intalnirea tuturor sentimentelor acestora. De obicei spiritul de echipa e o chestie artificiala, ultracorportizata, pe care ne-o servesc sefii nu foarte isteti si care, de multe ori, sunt primii la a da dovada de lipsa unui astfel de spirit.
Dar in ultimele cinci saptamani am lucrat alaturi de alti doi jurnalisti romani si doi americani la realizarea unui documentar multimedia. Am muncit ca nebunii, la cele mai indecente ore posibile, am baut ca nebunii, tot la cele mai indecente ore posibile, ne-am abtinut de la a ne povesti lucruri penibil de personale unii altora si, in general, am cultivat din plin principiul carpe diem si am ras mult. Am trait clipa de clipa o aventura cum rar mi-a fost dat sa traiesc in plan profesional, inceputa la Bucuresti, continuata la Praga si din nou in Bucuresti si apoi prin judetul Dambovita si incheiata la Praga.
Produsul final o sa fie disponibil in curand si, fireste, veti avea la acces la el primii. Dupa cum ne-am distrat muncind si am muncit distrandu-ne, cred ca o sa va placa.
Ceea ce va doresc si voua.
-
Cand
Cand in fiecare zi inveti ceva despre celalalt. Cand ti-ai dori mai mult si stii ca mai multul dorit nu se poate. Cand, in sfarsit, inveti sa accepti ce primesti si sa fii bucuros de asta. Cand iti dai voie sa te simti trist si, mai ales, cand iti permiti nebunie.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Scrisorile
Aflat la Universitate, la Tel-Aviv, pentru a aprofunda idisul, o limba veche, dar muribunda, Iulian Andrei le-a scris celor de acasa, pe contul sau de Facebook, pana acum, patru scrisori. Le reia aici, ca recomandari din care spera ca fiecare sa ia ce e de luat.
Primele patru scrisori catre cei din viata – in special cei de acasa
Prima scrisoare catre cei din viata – in special cei de acasa
Dupa tot Exodul, dupa tot desertul, in Israel s-a dat, fara discernamant, drumul aerului conditionat. Se sta in frig cu furie, cu razbunare, irational si, cum se va dovedi, probabil fatal pentru subsemnatul.
Altfel, e frumos, ba chiar bine, ca in sanul lui Avraam, cum se si cuvine sa fie – in ciuda, dar nu in dispretul, tuturor amenintarilor, societatea israeliana sta pe niste baze teribil de solide. Daca ar incepe sa dispara popoarele, unul dupa celalalt, as paria singurul meu shekel ca acesta – poporul evreu – va fi ultimul. Aici se iubeste viata cu patima, desi se stie ca sfarsitul nu-i aici.
Maine plec la Ierusalim.
Al vostru,
Andrei.
A doua scrisoare pentru cei din viata – in special cei de acasa
Oameni,
Dupa cateva ore prin desert, nu doar ca aud voci, unele divine, dar sunt gata sa cred in primul profet care poate sa aduca ploaia.
Ierusalimul asteapta pana sambata. Azi nu s-a putut intra cu autocarul in oras.
In Tel Aviv impart un fel de apartament, nu tocmai vast, cu un canadian si un chinez.
Aici, nu departe de unde isi scrie Amoz Oz cartile, stau in camera cu un argentinian cu radacini poloneze. Vorbesc cu Ariel despre Boca Juniors. Locuieste in Buenos Aires, orasul viselor oricarui borgesian rezonabil, dar eu stiu rezultatele din Clausura mai bine decat el, ceea ce e explicabil, dar explicatia e prea lunga pentru a o reda acum.
Viata nu e doar, asa cum se crede adesea, in Romania. Acasa traim ca si cum am fi singuri pe aici. Nu suntem.
Am vazut Marea Moarta de sus. Chiar moare. E pacat.
Tot eu,
Andrei.
A treia scrisoare catre cei din viata – in special cei de acasa
Prieteni,
In Tel Aviv, la carciuma unde imi iau, cu religiozitate, micutul dejun, la Regele George, deci, in fiecare dimineata se asculta in heavy rotation aceasta melodie.
Si mancam, asa, in tacere, oua prajite, si peste noi pluteste linia aceasta cumva lirica, dar si o melancolie aproape fizica. Sunt aici oameni care studiaza poezie medievala, cum sunt si specialisti in modernitate, cu toate bolile ei sociale si lumesti.
Eu stau singur, intotdeauna in acelasi colt, si imi notez cu pixul pe un servetel cu Regele George, chiar sub curioasa lui peruca, versurile acestea: A thousand miles seems pretty far/ But they’ve got planes and trains and cars/ I’d walk to you if I had no other way/ Our friends would all make fun of us/ And we’ll just laugh along because we know/ That none of them have felt this way.
Patronul trebuie ca e un escroc sentimental.
Daca aveti nevoie de mine sunt si pe skype. Am adresa iulianandrei83. Uneori raspund.
Cred ca, de fapt, ce vreau sa spun e ca imi e foarte dor de voi.
Acelasi,
Andrei.
A patra scrisoare catre cei din viata – in special cei de acasa
Am invatat sa scriu de la dreapta la stanga, in alfabetul acesta care nu imi mai pare deloc asa de complicat. Scriu de mana. Citesc literele de tipar. Cand intri intr-o limba noua, e ca si cum ai intra intr-o viata noua. Am toate defectele unui nou-nascut, dar progresez. O vad, o simt, nu ma bucura, dar nici nu ma inspaimanta. Cred ca ma voi apuca si de latina vulgara, caci degust cauzele moarte. Am revolutiile mele in care n-am de gand sa fiu las.
La ce imi trebuie mie toate astea, mai ales ca nu voi scrie niciodata in alta limba decat limba romana – care, bineinteles, este cea mai frumoasa si mai expresiva din lume?
Cum sa spun, eu, mai mult decat altii, tin sa incep. Am mai scris ca am cele mai bune inceputuri din emisfera noastra! Ca orice ipohondru incurabil, sunt gata sa imi pun viata gaj ca nu voi prinde un sfarsit decent. Doar inceputurile mi le permit. E rusinos, stiu, dar asta sunt.
Altfel, mostenind-o pe mama, nu am fost niciodata auster cu lacrimile. Am plans pe saturate, ori de cate ori situatia personala, ba uneori chiar si cea internationala, au impus-o. Nu m-am sfiit sa o fac si aici, in Tara Sfanta. E amuzant cum totul e sfant in Tara Sfanta. Da, in Israel se exagereaza, dar se si autoironizeaza indelung.
Survin in mine tot mai grave momente de contemplare a muzicii culte. Am imbatranit.
Am gasit chiar in Einstein Campus un personaj pentru o viitoare nuvela. Este, banuiesc, femeie. O cheama Jana si imi aduce aminte de un prieten de-al meu – mare dramaturg roman contemporan. O urmaresc pe Jana cu nerusinare, o ascult, desi nu ii vorbesc niciodata, fiindca vreau sa aud cum vorbeste, o privesc, vreau sa o vad cum isi misca mainile, cum fumeaza. O ascult si cum tace. O studiez, ca un geolog, ca un arheolog, si asa mai departe.
O simt pe Jana predispusa la o drama spendida. Voi scrie o astfel de drama despre Jana. Desigur ca o voi ucide fara rezerve si fara regrete.
In rest, mai am putin si termin de scris o carte. Ii voi da titlul “Baricadele”, caci, desi am pierdut, am luptat. Asa vreau eu.
Din nou, si din nou, si din nou, si din nou,
A.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Note despre putere
Cativa activisti ies in centrul orasului Istanbul pentru a protesta fata de decizia autoritatilor de a taia copacii dintr-un parc sortit sa lase locul unui mall. Premierul turc trimite uniformele statului impotriva lor si scanteia se aprinde rapid: mii de oameni, despartiti in revendicari, dar adusi laolalta de dorinta contestarii unui anumit mod de a practica puterea, ies pe strazi in marile orase ale Turciei. Practica, intr-un fel, si ei diferite moduri de putere si presiune. Ce se intampla cand cei aflati in posesia autoritatii si cei de la care emana legitimitatea politica se ciocnesc?
Un tip de 29 de ani care lucreaza pentru o firma privata prinsa in schema complicata a serviciilor secrete americane copiaza documente top-secret din serverele National Security Agency, le furnizeaza presei, fuge in Hong Kong si de acolo anunta lumea intreaga ca ochii lor sunt atent indreptati asupra noastra. Cine sunt ei? Si cata libertate isi permite puterea in actiunile sale, cel putin teoretic puse in slujba protejatii libertatii?
Doua scenarii recente, un punct comun: relatia dintre diferite forme de autoritate si diferite forme de contestare. O orientare necesara in hatisul de dileme poate fi obtinuta citind un interviu din octombrie 1980 cu Michel Foucault, una dintre mintile stralucite ale secolului trecut, AICI.
-
Fapte de viata
Cand am plecat, vineri dimineata, din Bucuresti era o lumina ciudata deasupra orasului, de parca noaptea spalase de amintire toate pacatele de pe caldaramul de la Universitate. Simteam, iesind din pasaj spre Batistei, cum incepe toata viata chiar de acolo, cu fiecare pas facut in sus pe scari spre lumina si betoane.
Masinile treceau pustiite de singuratate pe bulevardul amortit, iar statiile de autobuz inca isi pregateau recuzita pentru intalnirea cu oamenii. Am facut, repede, dreapta pe Rosetti, iarta-ma generale Magheru dar trebuie sa ajung la Gradina Icoanei!, si-acolo i-am vazut. O doamna cu fusta peste genunchi si-o plasa fara forma in mana dreapta, traversand cu anxietate desertul de asfalt, urmata de-aproape de un barbat prafuit, cu parul valvoi, ochii injectati si mainile incarcate de cute, exact asa cum iti imaginezi un Hristos in mizerie, trimis la 6 dimineata sa convinga omenirea. “Asculta-ma”, i-a strigat, “Dumnezeu a murit, poate nu-ti dai seama acum, dar vei realiza candva”.
Mi-am amintit de scena asta in noaptea luminata cu led-uri si spot-uri care invaluise Castelul Banffy, de langa Cluj, pentru a le spori celor veniti la Electric Castle sentimentul ca, desi Dumnezeu poate a murit, mai exista motive de fericire pe lumea asta.Trecand in graba pe langa o masa inalta de lemn, sprijinita de un el si-o ea, stand la taclale la o bere, eu unul mi-am dat seama. “Stii”, ii spunea ea cu o voce ratacita, lungind vocalele pana la durere, “am inteles deja, nu trebuie sa-mi spui de o mie de ori ca tu ai nu stiu ce salariu si-ti permiti sa cumperi prezervative”.
Exact atunci, ca o naluca in noaptea deasa, purtand insemnul Durex pe ovalul din material alb si o codita arcuindu-se spre nicaieri din teasta, un om deghizat in spermatozoid trecea.
