Se așteaptă oameni noi în politică, mereu s-au așteptat, încă din 1989, încă de la balconul din 1968, încă de la 1947 sau 1918, ba chiar încă de la 1859 sau de la patrușopt.
Se așteaptă, dar se cam așteaptă ca pe Godot.
Omul nou în politică nu are de unde să vină atâta timp cât ceea ce este profund greșit în cultura publică românească rămâne intact.
Instituțiile noastre – fiind forme fără fond, carcase goale – iau adeseori chipul oamenilor care le conduc. E de ajuns? Nu e. Fiindcă oamenii care ajung să le conducă sunt rezultatul unei contraselecții a cadrelor. Ați văzut dumneavoastră impostor pe drumuri la români? N-ați văzut.
Să presupunem că ne aflăm la granița unei noi paradigme (să fim deci utopici). Omul nou profețit acum are datele că e altfel: e european, descinde din diaspora, s-a educat peste fruntarii și vine acum să ne învețe ce va să zică europenitatea. Nu te joci cu noul om nou.
Plin de abnegație, aceasta își lasă viața și nu precupețește niciun efort de a fi angajat la statul român. Tânjește după viața asta de bugetar, vrea puterea să ne transforme țara, să ne avânte în viitor. Se sacrifică, deci, pe altarul românismului european. E o viziune romantică, dar a mai funcționat cât de cât de-a lungul timpului.
Dacă România nu e întru totul orientală e meritul unor cetățeni care au crezut Bucureștiul mai aproape de Paris decât de Stambul. Sau aceștia s-au pripit?
Acum, faptele. Noul om nou se înhamă la căruța unei țări înapoiate, în care oamenii sunt – firește – mai ales vechi (în care Stambulul e mai aproape decât Parisul). Și tocmai acum ajungem la fundamentul chestiunii.
Iar chestiunea este aceasta: când elita este o pseudoelită aceasta nu forțează niciun mare salt înainte, căci orice progres în educația de masă le-ar submina autoritatea și, în cele din urmă, i-ar condamna la dispariție.
Și atunci? De unde iei elite care să răstoarne ordinea lucrurilor? De unde să iei un om nou politic de sacrificiu, care să nu intre în logica sistemului și să nu ia la rândul său chipul sistemului (întemeiat pe logica hatârului, nu pe un contract social)?
De aceea oamenii noi devin cei vechi, cum devin votanții lui Iliescu din anii 1990 votanții lui Băsescu din 2009 și ai lui Dragnea din 2020. Treizeci de ani? Trecerea timpului nu rezolvă uneori nimic.
Falia e aceiași: boierii și șerbii, numai că șerbii pot acuma robi pe alte plantații. Oamenii noi atât de încântați virtual de noua lor misiune divină s-ar cuveni, înainte de orice altceva, să cunoască, să înțeleagă lumea pe care vor să o servească. Atenție la acest verb.
Fiindcă întrebarea cheie aceasta e: vor să o servească sau să o stăpânească?
Ștampila e la dumneavoastră.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan
Cum să fii tu însuți
Câteva sfaturi de la e.e.cummings, unul dintre cei mai talentați poeți ai secolului trecut. AICI.
Un serial ușurel și relaxant
Cu spioni și agenți CIA, pe HBO GO. Detalii AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Crima de la grădiniță
Nu e o știre care urmărește să atragă prin titlu și atât. E povestea unei relații de 20 de ani, cu transformările ei – bune și rele, cu neînțelegerile și problemele ei, cu disperările și cu momentele de violență domestică. E un reportaj care aduce la masă pe toată lumea pentru a nu omite nicio nuanță a relației.
Anul dezvăluirilor
Despre abuzurile unor vedete s-a mai scris. O știre aici, un proces acolo, apoi iar o știre. În nicunul din cele două cazuri însă – R. Kelly și Michael Jackson – nu a existat un efort consistent de a pune totul cap la cap într-un singur produs care să reunească cât mai multe voci posibile.
Anul acesta însă vom putea vedea astfel de eforturi. În cazul lui Michael Jackson vom putea urmări, cel mai probabil în primăvară, Iar în cazul lui R. Kelly cei de la Lifetime au făcut un documentar în șase episoade –
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Un film nou, la cinema
The upside
Un alt film
Split. Fără de care e mai greu să înțelegeți Glass (care e acum în cinema)
Un film vechi, dar superb
Balada lui Buston Scruggs. Al fraților Coen.
Niște remixuri interesante
Acum când stau să se umple cinematografele de mărturiile unor cetățeni care pretind că i-a abuzat sexual Michael Jackson când erau mici (deși la tribunal, sub jurământ, ziseră că nu), când stau să iasă megaproducții profitând de cei zece ani scurși de la moartea artistului, mai bine să ascultăm niște muzicuță bine remixată.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Nu suntem atât de săraci încât să nu fim liberi
