Oameni si lucruri. Tot ce putem lasa in urma

Exista o vreme a rasului, o vreme a plansului, o vreme a suferintei si o alta vreme a bucuriei. Peste toate, insa, trece inevitabilul de neinduplecat numit timp si, cand vine alta vreme, aceea a uitatului inapoi, ne miram cum de n-am prea apucat sa traim, ocupati fiind cu rasul, plansul, suferinta si bucuria.

0

Veti spune, poate, ca toate aceste sunt semne sigure ca de fapt in toti anii astia am trait. Si rasul, si plansul, si suferinta, si bucuria. Ne vom lua libertatea de a va contrazice.

Nu sunt astfel de semne, doar au aparenta lor. Ce sunt? Niste stari in timp. Controlabile si reglabile. E vorba de un reglaj fin pe care, de reusesti sa il faci cu tine, poti sa il activezi si in relatie cu ceilalti (oameni) si celelalte (lucruri).

Si odata ce il activezi gasesti echilibrul intre ele – oameni si lucruri – si iti permiti sa razi, sa plangi, sa suferi si sa te bucuri, dar mai ales sa respiri – nu ignorati importanta acestui verb! – si sa traiesti. Si ca sa faci asta, e nevoie sa lasi niste lucruri in urma, poate chiar niste oameni in urma. Uneori tot.

Ce-ati lasat in urma – ras, plans, suferinta ori bucurie – pentru a surprinde detalii cumva mai importante din fotografia aceasta care dureaza o secunda sub lumina reflectoarelor si careia ii spunem, mereu prea indulgenti cu noi insine, viata? Pentru raspunsuri, va sta la dispozitie forumul de la finalul acestui articol.

Pentru alte intrebari, iata cateva lucruri pe care ne amagim ca avem puterea sa le luam cu noi pentru mai departe.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Despre un zid

AICI.

  • O melodie

AICI.

  • O expresie

Eu citind Murakami-ul cel mare numit 1Q84 in urma unei nopti nebune cu alte patru femei – un fel de petrecere a burlacitelor. Deodata expresia: o cafea neagra si fierbinte ca un diavol in crucea noptii.

  • O duminica dupa-amiaza

Petrecuta la o cafea „blend” deosebit de buna, sub un castan din care picau frunze, discutand nimicuri sau doar tacand ca si cum timpul asta suspendat – cu voia noastra, desigur – e obisnuinta noastra de duminica dupa amiaza. O duminica dedicata tuturor duminicilor in care in oras a plutit sentimentul sinuciderii de care vorbeste Bernard Pivot si in care, chiar daca pret de foarte putine minute, ne-am invartit ca niste lei in cusca incercand sa prindem aroma libertatii sau macar vanticelul care anunta toamna.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Ilf si Petrov, 1001 de zile sau Noua Seherezada, recent aparuta la “Polirom”

Acesta este un adevarat monument dedicat harfei metafizice. Iar Cetateanul Transparent Filiurin este cel mai important personaj pe care ni l-a dat literatura de la Ostap Bender incoace sau poate ca inainte.

  • Primele patru poezii catre acea necunoscuta

I.

Imi spui sa mai scriu poezii
dar eu nu mai traiesc
nu mai cunosc orasul
si tinerii nu ma mai vad.

Tu nu stii
dar, uneori, noaptea
eu te pandesc din strada
inca mai vad pana la tine,
la ultimul

si uneori, mi se arata o umbra
si stiu ca esti bine
dupa cum intunericul si timpul
se racordeaza, exact ca acel instrument muzical,
la respiratia ta, de dupa crizele de astm.

Continui sa imi public articolele,
desi nu ma mai citeste nimeni
am expirat, si nu e loc
unde sa fug,
caci oamenii nu mai sunt semenii mei.

Imi spui sa mai scriu poezii,
dar eu nu mai pot sa scriu
nici macar cu degetul “te iubesc”
pe geamul tramvaiului,
iarna.

E rusinos, eu merg cu tramvaiul
si sunt prea batran,
si nimeni nu te iarta cand esti
asa de batran si totusi sarac.

Imi vin ganduri, si imi trec ganduri
inchid ochii si abia atunci te vad clar
si iti spun lasa, in fata mortii
nimicurile astea nu mai conteaza

Ies apoi in strada
si imi aprind ultima tigara
si incerc sa te uit iar
in prima straina,
si nu mai pot.

II.

Eu las tot timpul acesta
dinspre noapte sa curga
doar fiindca as putea
sa te intalnesc
intamplator

Zilele sunt o succesiune inutila
traiesc singur ca un Dumnezeu
bolnav
ma uit in ochii secundelor
si secundele nu se imblanzesc

Prind pesti morti, toti de aur
si nu le spun ce imi doresc
iar cand, in sfarsit, ne vedem
tu imi imputi ca sunt trist,
iar eu tac

Ma lepad de Satana
si ma spal pe maini
invat cuvinte noi
pentru tine

Intr-o zi o sa ti le si spun
vom vorbi doar noi cu ele
si asa vom muri

III.

Si poate ca ar fi mai usor
daca ai putea sa vorbesti,
nu am mai fi
doua trenuri
in aceasta singura
halta

Si mai tarziu,
cand facem dragoste,
si eu iti spun
ceva absurd,
de exemplu cum se spune
la “castraveti” in idis,
nici macar atunci
nu surazi.

Iti propun sa emigram
in Chile,
eu voi invata graffiti
si voi face
din chipul tau sud-american
o imagine-simbol
pe toate marile bulevarde
din orasul Santiago

Oceanul va fi aproape
am putea chiar sa traim,
nu sa murim, ca pana acum,
in Valparaiso

si abia atunci
tu vei face iar vraji,
eu iti voi scrie
clar, curat, logic,
fara nicio exagerare,
cum se si cuvine
sa le scrii ingerilor.

Imi intinzi farfuria
si iti intinzi mana
sa fie sarutata.

“De ce nu te adaptezi la mediu?,
te credeam mai inteligent”, imi arunci
inainte sa dispari
in bucatarie
cu pisica Olga
spanzurata
pe umarul stang

si e randul meu sa tac
si oasele imi tremura
in fata acestei permanente
optiuni
intre o iubire clasica
si o ura
tandra.

Ma cenzurez,
caci vine desertul
“O sa vezi ca ma adaptez,
fac Revolutie
in Americi si
o sa convertesc incet-incet
omenirea
la tine,
o sa vezi!”.

Chiar inainte sa stingi lumina,
Violeta Parra multumeste
iar
vietii.

IV.

Am intrat intr-a sasea
ca intr-un alt destin,
aveam pofta de moarte
in ziua aceea.
De ce aveam pofta de moarte
daca veneam spre tine?

Nu stiu, nu stiu,
si toti anii acestia
in care m-am rugat
pentru cancerul meu,
iar acum cand, in sfarsit,
mi s-a dat,
trec prin cele cinci faze
consemnate medical,
ca orice om normal.

Era ingrozitor, te iubeam
si continuam sa accelerez
si la mine-n cap se asculta jazz
si, desigur, ieseau vitei de aur
vii
din trompetele negrilor
Bucurestiul era, pe atunci,
plin de negri
si de scriitori care se ridicau
din masinile de scris,
ca niste duhuri

si din goana autoturismului
eu vedeam bulevardele
iluminandu-se.

Se innopta
si m-am gandit sa las
masina-capcana-cu-iubire
in fata blocului tau
sa o las, acolo,
sa explodeze
si toti trecatorii sa poarte
mai apoi
urmele mele.

Dar n-am lasat-o,
te-am sunat
de la sosea
si ti-am zis ce si cum
mi-ai spus, fireste,
ca sunt nebun
de legat.
N-am negat,
adaugand doar
ca eu sunt convins
ca Iisus Hristos
a iubit o femeie.
“Crestinismul e facut
pentru o femeie,
iti spun”.

Dar tu nu vrei filosofie!,
tu nu vrei religie!,
tu vrei povesti,
eu ocolesc iar orasul
ca sa-ti spun povesti
iti plac, indeosebi, rusii
ti-l spun pe Akaki,
te indragostesti de
Akaki,
ti-l spun pe Filiurin,
mi te-nnebunesti
dupa el.

Drumul e lung,
si-n incheiere, as vrea
sa-ti cer voie, iubito,
sa ma patetizez,
fracturandu-mi hidraulic
tot cordul.

Urc Golgota
celor saizecisipatru de trepte
si-ti cad in genunchi:
fara tine, iti marturisesc,
nimic nu sunt,
sunt ca Scott fara Zelda
dincoace de Paradis
sau chiar mai rau:
sunt ca Voltaire singur
cu Dumnezeu.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Ce se intampla in Egipt

Poate cea mai buna explicatie – logica, rece, seaca, indiferenta la sangele cat se poate de concret varsat pe strazile din Cairo – despre cum s-a transformat revolutia din Egipt intr-o farsa, AICI:

„The revolution has been a ‘process’ in the manner of a 1960s happening, a meeting of different, often bickering forces that shared the stage only to go their own way after Mubarak’s overthrow. While accusing one another of betraying the revolution, both liberals and Islamists, at various intervals, tried to cut deals with the army, as if it might be a neutral force, as if the people and the army really were ‘one hand’, as people had once chanted in Tahrir Square. Neither had the ruthlessness, or the taste for blood, of Khomeini, who began to decapitate the Shah’s army as soon as he seized power. While the old regime reassembled its forces, Egypt’s revolutionaries mistook their belief in the revolution for the existence of a revolution. By the time Abdel Fattah al-Sisi seized power on 3 July, the revolution existed mainly in their imagination”.

Pentru relatari de teren, suficient de aproape de hatisul destinelor incat dramele descrise sa sfideze orice teorie – cumva, moartea, ca si viata, nu poate fi explicata de nimic -, o selectie din saptamanalul Der Spiegel: AICI, AICI si AICI.

In fine, daca aveti stomac, o selectie de imagini propusa de Alan Taylor in cadrul obisnuitei sale rubrici foto de pe site-ul revistei The Atlantic, AICI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.