Oamenii mari si Pionierii

Cine sunt cei care doneaza pentru educatia copiilor saraci din tara noastra? Exista tipologii? Se formeaza o cultura a filantropiei in Romania? Urmeaza concluziile unor intalniri ample, pe parcursul carora i-am ascultat pe filantropi, ne-am intalnit cu ei in cladiri de birouri, in parcuri, in cafenele si am cautat sa-i intelegem. Am ales patru cazuri reprezentative.

De ce este nevoie de banii lor si de o cultura a donatiilor recurente am scris in primul episod al seriei “Filantropica 2014” si am aratat intr-un fotoreportaj realizat “In Budila, la capatul tuturor posibilitatilor”.

 

Gabriel si Gabriela

Il astept pe Gabriel Kreindler (27 de ani) la o cafenea, nu departe de Palatul Victoria. Il recunosc usor, desi nu l-am vazut niciodata. Gabriel e puternic americanizat – un baiat inca pe treptele evolutiei spre barbatul care va cunoaste rasunatoare succese academice, in trena unei inteligente sclipitoare, nesabotata de o tara care sa-l vrea prost. Gabriel duce in spate un rucsac de montagnard, inadecvat junglei urbane, poarta ochelari tipici de geek, cu rame maro, si are podoaba capilara (care in anii liceului sau, la Tudor Vianu, pe cand lui Gabriel i se spunea Kappa, era legendara) cam ravasita. E imbracat cu un tricou care anunta, in limba engleza, ca imaginatia este mai importanta decat bagajul de cunostinte.

Gabriel Kreindler a fost triplu laureat al olimpiadelor internationale de matematica (a luat doua medalii de argint si una de aur), a studiat matematicile la Princeton, a facut un master in economie la Oxford si acum face un doctorat la MIT, in Cambridge, Massachusetts. Bagajul lui de cunostinte este impresionant.

Gabriel Kreindler si sotia sa Gabriela Neneciu (36 de ani), profesoara de limba franceza la baza, care afiseaza o coafura French carré foarte relaxata, usor sauvage, doneaza pentru “Fiecare copil in gradinita” prin Alex Fund (filiala americana a OvidiuRo). Prima data cand a auzit de aceasta organizatie era intr-o vacanta de vara. Isi conducea masina, un Renault Clio cu motor mic, spre casa parintilor sai din Clinceni.

Parintii lui Gabriel sunt ingineri. S-au mutat, nu demult, din Drumul Taberei (unde au invatat Gabriel si fratele sau mai mare, care acum lucreaza in partea tehnica a industriei muzicale la Paris). Drumul fiind lung, Gabriel si-l trecea cu emisiuni de radio. Asa a aflat de OvidiuRo. L-au captivat cateva cuvinte-cheie: indeosebi aceste doua expresii: “educatie timpurie” si “copii fara posibilitati”. Donatia recurenta  a fost ceea ce se numeste un “New Year’s Resolution”, un angajament pe care si-l iau oamenii in noaptea dintre ani.

De obicei, oamenii isi promit ca se lasa de fumat sau ca se apuca de sport sau ca isi vand casele si vor trai intr-o rulota si tot de obicei nu se lasa de fumat si nici nu se apuca de sport si nici nu-si vand casele si nici nu ajung sa traiasca intr-o rulota. Gabriel si Gabriela si-au facut, fata de ei insisi, la Revelionul 2014 aceasta promisiune. De atunci doneaza doua sute de dolari in fiecare luna.

Inainte de despartire, Gabriel se indoieste ca poate fi un exemplu. Ii exclud aceasta posibilitate si incerc sa ii demonstrez, aproape matematic, ca tot ce a facut in viata pana acum e exemplar.

“Nu cred ca e spectaculos ca donam bani pentru copiii saraci care au nevoie ca sa mearga la gradinita. Cred ca ar fi scandalos sa nu o facem stiind tot ce stim despre educatia timpurie”, 

Gabriel Kreindler si Gabriela Neneciu

 

Cosmin

Cosmin Alexandru (44 ani) a fost antreprenor, acum este consultant, a fost casatorit de mai multe ori si inca mai este, are doi baieti de liceu din al doilea mariaj si o fata din al treilea (ultimul). Mezina are doar un an si jumatate.

Cosmin Alexandru e punctual. Ni se infatiseaza in pantaloni scurti si intr-o camasa in nuante pale, de vara. E popular pe facebook, oamenii il urmeaza: dupa o postare despre necesitatea unor donatori recurenti la OvidiuRo, prietenii sai s-au mobilizat si au reusit sa stranga bani cat pentru a tine aproape o grupa intreaga de gradinita (au strans pentru saptesprezece copii, mai exact).

Cosmin Alexandru e inotator pasionat, a cochetat cu politica (va mai amintiti Uniunea pentru Reconstructia Romaniei, proiect-politic-speranta din anul 2000?, ei bine trebuie sa stiti ca el l-a initiat; au dat, la apogeul partidului, un primar in Campulung Moldovenesc), scrie in revista “22”. Site-ul sau are ca motto, in engleza, cuvintele “Exista intotdeauna o cale sa fii mai bun”.

Nu mai stie cum a ajuns la OvidiuRo. Cel mai probabil a fost convins cand le-a auzit pe Leslie Hawke si pe Maria Gheorghiu, cofondatoarele organizatiei. Pe Leslie a vazut-o la doua evenimente, printre care si lansarea celui mai recent film al lui Ethan Hawke, la Palatul Copiilor din Bucuresti (“Before midnight”, in iunie 2013). Cu Maria se stie cam de doi ani. Admite: “Sunt topit dupa Maria ca gen de om. Eu nu am calitatile ei, si tocmai de aceea pot sa le apreciez – in primul rand capacitatea de a-si tine entuziasmul si hotararea, indiferenta la toti pasii inapoi, care sunt inevitabili, fiindca asa e viata. Pe mine chestia asta m-ar darama”.

In prezent, Cosmin Alexandru face consultanta pentru multinationale (in special strategie si dezvoltare organizationala). A terminat ASE-ul si in 1992 a fost cofondator al primei companii private de cercetare de piata din Romania. A vandut-o in 1996 catre firma GfK din Germania, a cincea din lume in acest domeniu. A condus GfK Romania pana in 2005. Chiar si asa, acest barbat care a inregistrat zdrobitoare victorii financiare, care a condus sute de oameni, se declara coplesit de puterea lui Leslie Hawke de a intelege realitatea romaneasca.

“Mi se pare ca Leslie se uita la problema intr-un fel care este revolutionar – cauta sa imbunatateasca mult calitatea unei societati, nu imbunatatind calitatea educatiei superioare, ci imbunatatind calitatea educatiei inferioare. E o abordare de societate occidentala, nu de societate estica. Societatile estice se concentreaza pe elite, pentru ca li se pare ca de acolo li se intoarce valoarea, investesc in elite. Dar valoarea nu se intoarce nicaieri pentru ca nu are cine sa o bage inapoi in sistem. Abordarea lui Leslie e de jos in sus”.

“Pe vremea comunismului, am resimtit educatia ca fiind foarte aiurea-n tramvai. Eram obligat la o gramada de cursuri pe care nu le-am folosit niciodata si cu care am pierdut timpul. Eu nu sunt genul academic, sa acumulez informatii, asa ca nu m-am potrivit cu acest fel de a face scoala”,

Cosmin Alexandru, donator recurent pentru OvidiuRo

 

Carmen

Pe Carmen Bota (37 de ani) am intrebat-o direct: “Cine esti?”. Am convenit ca aceasta e cea mai grea intrebare din lume si am ocolit putin raspunsul pentru a ajunge la intalnirea dintre ea si OvidiuRo. Adevarul e ca a inceput de la pasiunea pentru filmele lui Ethan Hawke. Vazuse “Before sunset” si “Before sunrise”. Era cucerita, deci, inca dinainte de “Before midnight”.

Nu trebuie sa intelegeti de aici ca ea este dintre aceia care sunt gata de orice pentru un star de cinema. Nicidecum. Numele Hawke doar a facut-o mai atenta, iar cand a citit despre ce realizeaza Leslie in Romania i s-a parut admirabil. Totul se intampla in urma cu doi ani. A avut si ea, ca toti romanii, tangente cu comunitatea roma. Stie ca OvidiuRo nu e doar despre comunitatea roma, dar stie ca cei mai saraci dintre romani sunt totusi romii. “Ii marginalizam foarte mult si la fel fac si strainii, nu sunt mai buni decat noi”, spune Carmen Bota.

Ea e din Cluj-Napoca, s-a mutat la Bucuresti, din dragoste pentru fostul sot. Povestea sentimentala care a atras-o in mrejele capitalei a fost dublata de necesitatea unei rebeliuni a tinerei femei – plecarea la cinci sute de kilometri a fost declaratia ei de independenta. A facut facultatea in Cluj-Napoca, dar si un master in management cultural, la Berlin, prin 2002. Si atunci s-a si intamplat. Avea deja 25 de ani cand a inteles “cat de mult sunt marginalizate diferite comunitati – gay, turci, romi si asa mai departe”.

Si si-a dat seama ca poarta cu sine un set de prejudecati. Si-a promis ca se va intoarce fara ele in tara. S-a intors hotarata sa mute muntii de la locurile lor traditionale, sa se implice in festivaluri, sa transpuna in practica tot ceea ce invatase despre managementul cultural. Ca si in cazul lui Cosmin Alexandru in politica, eforturile lui Carmen Bota in cultura veneau cu un deceniu inaintea timpului lor. S-a refugiat in marketing, unde inca trece drept o artista. Lucreaza acum pentru Skoda. Au trecut anii si viata, fireste, i s-a schimbat. Are un fiu, Luca, in varsta de noua ani. Actualul ei partener este german. Inca se gandeste, da, sa emigreze, dar ii pasa incotro se indreapta Romania.

La inceput a incercat o colaboare de la firma cu OvidiuRo, dar din diferite motive nu s-a intamplat. A luat totul pe cont propriu. A devenit donator recurent. Ii vorbeste lui Luca despre toate acestea si spera ca intr-o zi chiar sa mearga intr-o comunitate sprijinita de OvidiuRo.

Pe Leslie Hawke a cunoscut-o la un eveniment la care a fost invitata. S-a intamplat anul trecut, inainte de Craciun, cand s-a realizat o mica intalnire cu donatorii. Evident erau acolo si niste persoane publice care aduceau un capital de imagine proiectului si chiar oameni politici. Era invitat si ministrul Educatiei. Carmen recunoaste: “Era un cerc restrans si m-am bucurat ca am fost acolo. Am stat de vorba cu Leslie, dar foarte putin. Eu cred ca zambeam si ma uitam in jur si ma gandeam ce caut eu, de fapt, acolo. M-am simtit bine, m-am simit apropiata, implicata si m-a surprins ca nu conteaza suma, atata timp cat esti donator regulat. Mi-am dat seama ca asta e important – sa fie o suma pe care te poti baza.”

“Tin minte ca era o seara cu o vreme teribila – ninsese pentru prima data in iarna respectiva. Era undeva in Centrul Vechi, la cafeneaua Van Gogh, acolo mereu e o problema cu parcarea si mi-am zis ca poate sa ninga, sa ploua, sa fie fulgere, furtuna, eu trebuie sa ajung.”

„Mi s-a parut admirabil ca un american vine sa ne spuna noua cum ar trebui sa ne educam copiii”,

Carmen Bota, donator recurent OvidiuRo

 

Pascal si Konrad

Pascal Prigent a preluat in ianuarie 2011 functia de general manager al GSK Romania, jucator important in industria pharma, cum l-ar prezenta ziaristii de business. Venea din Franta, fusese fascinat din copilarie de Alexandre Dumas si practicase, la nivel amator, scrima. Condusese companii cu mii de angajati si cu cifre de afaceri de sute de milioane de dolari americani.

A parasit intre timp Romania si lucreaza tot pentru GSK, dar in Statele Unite ale Americii. A remarcat repede ca in Estul Europei sunt mai multi oameni care au nevoie de ajutor decat oriunde altundeva pe Batranul Continent. Voia sa ajute, dar gandea ca un manager: “Sunt multe asociatii – sute de asociatii care ajuta copii, dar putine care se concentreaza ca sa trimita copiii la gradinita si mi se pare o metoda foarte inteligenta fiindca e demonstrata importanta educatiei prescolare. Cu cat mergi mai repede intr-o forma de invatamant, cu atat mai multe sanse ai pe termen lung. Un copil de zece ani poate fi deja pierdut, poate fi prea tarziu”.

Vorbim pe Skype, eu sunt in carciuma aferenta Muzeului Taranului Roman. Pascal Prigent este pe Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii cand imi spune: “Romania are o anumita imagine, o stiti, ca nu e foarte sigura, ca sunt multi romi, ca sunt cladirile urate si in, general, ca totul e foarte dezorganizat. Dar nu e deloc asa. M-au impresionat mai ales Transilvania si Bucovina”. A si vizitat o comunitate sprijinita de OvidiuRo. Nu-si mai aminteste daca era una din judetul Dambovita sau din judetul Brasov. A conchis: “E foarte greu sa-ti revii dupa ce vezi oamenii care traiesc asa. Cand stii ca nu merg copiii la scoala, esti inclinat sa dai vina pe familii, dar apoi vezi cum traiesc familiile si te mai gandesti. Toti oamenii responsabili ar trebui sa doneze pentru programe cum sunt cele ale OvidiuRo”.

Konrad Niemann lucreaza intr-o banca germana. Are de-a face cu multi oameni cu bani, le da sfaturi ce sa faca cu toti acesti bani. Fratele sau, Friedrich, a condus hotelul Hilton in Bucuresti. Acum e in Frankfurt. Konrad il vizita foarte des, a calatorit mult prin Romania. I-au placut oamenii, cu toate ca si el a plecat de la acelasi set de prejudecati: “Imaginea romanilor in Germania nu e foarte buna, dar cei mai multi dintre germani n-au fost niciodata aici si au o imagine prefabricata, foarte proasta, si vorbesc mult despre asta”.

Romania insa, imi spune Konrad, intr-o legatura fara turbulente pe Skype, inceputa la timpul convenit, nici macar cu o secunda mai tarziu, “e o tara foarte frumoasa, dar imaginea in Germania e ca nimic nu merge aici, ca oamenii sunt nepoliticosi. Nu e asa. Eu donez bani pentru mai multe organizatii si sunt interesat unde se duc banii mei. La OvidiuRo totul e transparent, fratele meu a cunoscut-o pe Leslie si asa am ajuns si eu sa fiu implicat”. Exista, insa, ceva mai mult de nivelul relatiilor interumane: “Suntem toti europeni. Toti avem nevoie de un viitor bun pentru acesti copii. Nu am fost in nicio comunitate, dar am vazut fotografii, sunt constient de cum traiesc”.

La aniversarea fratelui sau, nu s-au acceptat cadouri, dar s-au incurajat donatiile. La fel urma sa procedeze si la aniversarea sa. Avea sa se sarbatoreasca in iunie, in singurul week-end in care nu erau meciuri la Mondialul brazilian, caci toti prietenii sai sunt foarte ocupati si oricum nu se pot intalni decat vara. Astepta sa stranga cateva mii de euro, dar si mai mult abia astepta sa ii doneze.

“Cel mai important e sa ajuti copiii sa nu mai sfarseasca pe strada. Si doar educatia poate face asta. Altfel, Romania ramane saraca si daca Romania e saraca, toti suntem mai saraci”,

Konrad Nieumann, donator recurent OvidiuRo

 

Pionierii

Cum au ajuns donatorii la cei care au nevoie de banii lor? Raspunsul contine doua nume –  Leslie Hawke si Maria Gheorghiu.

 

Leslie

Leslie Green si-a trait copilaria la Fort Worth, Texas, in America profunda, la o distanta semnificativa si de Coasta de Est si de Coasta de Vest, ca nepoata a unei bunici sarace din Abilene, Texas, care regretase toata viata ca nu a mers la scoala asa cum si-ar fi dorit, dar si ca fiica a unui judecator tipic de tara. La saptesprezece ani, domnisoara Green s-a casatorit cu un domn, Jim Hawke, care urma sa studieze stralucit matematicile la Yale. Leslie Green avea sa devina pentru totdeauna, Leslie Hawke. Va obtine si ea o licenta in psihologie, la University of Connecticut, in Storrs.

In luna de miere, la New York, in anul 1969, il cunoaste pe David Weiss, bun prieten al domnului Jim Hawke. David Weiss, avocat, este acum cel de-al treilea sot al lui Leslie Hawke. S-au asteptat unul pe celalalt ca in cartile lui Gabriel Garcia Marquez, ea fiind mama lui Ethan Hawke si apoi a altor doi copii din casatoria celui de-al doliea sot, el fiind casatorit douazeci si cinci de ani, mariaj in urma caruia au rezultat cinci fiice si un fiu.

Luni, 18 iulie 1999, dimineata, Leslie Hawke se indrepta catre serviciu. Traia, pe atunci, in ceea ce ea ar descrie drept un “dead-end job” si o “so-so relationship”. O tulburara, ca pe orice american rezonabil, vestile despre disparitia avionului pilotat de John Fitzgerald Kennedy Junior, disparitie care anunta tot mai insistent o tragedie.

In 1978, vara, calatorise in Spania cu o prietena din Puerto Rico. Vazuse oameni cersind si nu intelegea cum este posibil. In 1985 ajungea in Africa, intr-un proiect de dezvoltare comunitara.Dar Leslie Hawke nu voia sa ajunga inca un om alb care descaleca in Africa sa salveze umanitatea. I se parea prea mult, i se parea nepotrivit.

La jumatatea anilor `80 muncea pentru o companie mica, un start-up din IT. Era in avangarda, mult inaintea timpului sau, compania a dat faliment. Zece ani mai tarziu, vizionarii au luat-o de la capat si au angajat-o din nou pe Leslie Hawke. Compania fusese vanduta catre una mai mare, germana, si iat-o pe femeia din metroul new-yorkez: o doamna bine, cu o pozitie avantajoasa de middle-management. “Castigam multi bani, dar ii cheltuiam pe toti doar ca sa traiesc in New York!”. La douazeci de ani, ba chiar si la douazeci si cinci si mai tarziu, la treizeci de ani, New York-ul merita toate acestea. Dar acum nu mai avea nevoie de banii acestia, ar fi putut trai, macar o vreme, cu mult mai putin. “Cu siguranta, as fi voluntariat cand eram foarte tanara, sunt sigura totodata ca nu as fi fost de mare folos, nu aveam multe abilitati atunci”.

Google. “Peace corps”. Search. Leslie Hawke isi cauta viitorul pe internet. Lucrurile incep sa se lege. Afla ca are trei optiuni – Africa sub-sahariana, Asia de Sud-Est si Europa de Est. La sfarsitul saptamanii ii viziteaza pe Ethan si sotia sa de atunci, actrita Uma Thurman. Ii marturiseste fiului ca a hotarat sa fie voluntar in Corpul Pacii. Ethan nu o ia in serios – e ideea de saptamana asta a maica-mii, gen. Leslie Hawke mai avusese asemenea idei, niciodata insa nu fusese ca acum. Fiilor nu le este insa usor sa-si contrazica mamele. Nici macar dupa ce ajung milionari in dolari. “Care sunt optiunile?”, intreaba. Leslie i le spune. “Europa de Est?! E cel mai interesant loc de pe pamant zilele astea!”. Si atunci, la sfarsitul mileniului al II-lea, chiar era. Cand intri in “Corpul Pacii” trebuie sa stii ca e o loterie. Loteria aceasta a trimis-o pe Leslie Hawke tocmai in Romania.

Este februarie 2000, Leslie Hawke este repartizata la Fundatia pentru Sprijin Comunitar, in orasul Bacau, “la patru ore de mers cu masina de capitala, cat de rau putea fi?”. Este remunerata cu 180 de dolari americani pe luna. In fiecare dimineata vede copii, romi, cersind. Sunt copii in picioarele goale. Leslie Hawke crede ca au patru-cinci ani. Intra in vorba cu unul dintre ei – Alex. Alex avea de fapt opt ani. “Era incredibil cat de mici puteau fi acesti copii fata de cei de varsta lor din Statele Unite ale Americii!”, isi aminteste. Si oamenii treceau pe langa ei ca si cum n-ar exista.

L-a luat cu ea pe Alex si l-a dus intr-un centru destinat copiilor care traiesc pe strada. Avea – isi amintea Leslie in 2002, amintire consemnata intr-un ziar american de tiraj mediu – privirea copiilor americani care intra pentru prima data in paradisul Disney. Nu au trecut patruzeci si opt de ore si mama lui Alex a venit sa-si ia copilul inapoi, strigandu-i peste umar lui Leslie Hawke ca e plina Romania de copii pe strazi, sa-si aleaga altul! Nu si-a ales altul. A ales calea cea mai grea – sa schimbe realitatea imediata.

Leslie Hawke si-a pus problema: de ce in Romania exista femei si copii pe strazi si in Statele Unite ale Americii nu?  Fireste, raspunsul era in asociatiile care in America nu ingaduiau sa se afle femei si copii pe strazi, sau daca s-ar afla, sa nu stea acolo mult. Aceasta femeie are o maxima care i-a mers in trena, din metroul new-yorkez pana pe strazile secundare ale Bacaului. Maxima aceasta este: fa binele pe care poti sa il faci!.

Poetul preferat al doamnei Hawke este, oarecum previzbil, Walt Whitman. Iar in poezia lui Walt Whitman se afla si un vers care anunta ca indiferent de ce ai realizat pana acum, de fiecare data, fara exceptie!, va mai aparea o lupta care se cuvine dusa. Stia binele pe care il face “The Due Fund” la New York, stia programul “Ready, willing & able” si a inceput sa il implementeze la Bacau pentru mame si mai ales copii. In romaneste, s-a numit “Gata, dispus si capabil”. Mamele erau sprijinite sa-si gaseasca o slujba si sa si-o pastreze. Intre timp, era obligatoriu: copiii lor trebuiau sa fie in scoala. Prin programul coordonat de Leslie, mamele isi gaseau de munca in special in domeniul salubrizarii si primeau salarii de pana la saptezeci si cinci de dolari pe luna. Proiectul a functionat.

Continua sa fie frig si intuneric in Romania. Si Leslie tinea legatura cu fiul sau prin e-mail. Fiul ii spunea ca nu este nevoie sa inghete in Romania. Se astepta ca de Craciun sa primeasca o plapuma sau ceva, dar Uma Thurman, nora sa de atunci, i-a daruit o splendida rochie, realizata de una dintre cele mai mari case de moda din lume, perfecta la evenimentele de strangere de fonduri.

Leslie Hawke s-a folosit de faptul ca este mama unei personalitati de la Hollywood, nu se sfiieste sa o admita, a deschis usi cu incapatanare, a stiut ca banii stau in buzunarele celor bogati si a stiut ca bogatilor le place parada. Asa s-a nascut si Haloween Charity Ball, asa a fost posibil ca milionarul roman Dinu Patriciu sa cumpere, in plina ascensiune economica, poseta Umei Thruman cu aproape 30.000 de euro. Asa a fost posibil ca acesti bani sa tina copii saraci in gradinita.

Leslie Hawke, despre Romania si alti demoni

“Saracia pe care o vedem in comunitatile unde activam nu este relativa, este foarte adevarata, foarte reala. Oamenii au mereu haine si hrana, nu e foamete, dar malnutritia exista.”

“Nu cred ca era o retea de cersetorie organizata in Bacau. Stiu ce vreti sa spuneti, da, am vazut si eu filmul Filantropica. Dar in locuri cu multi oameni saraci nu e neaparat sa existe o retea organizata venita din afara. Totul e mai degraba organic.”

“Romanii vor sa vina cineva din strainatate si sa-i ajute. Inca nu-mi vine sa cred ca, la atata timp de cand sunt aici, mai exista mentalitatea aceasta.”

„Sa ai un fiu care e o celebritate ajuta. Bineinteles ca, la inceput, in Bacau nu conta pentru aproape nimeni ca Ethan Hawke este fiul meu. A deschis mai apoi usi, nu e nicio indoiala in asta. Dar nu e nicio indoiala nici in faptul ca tot ce am reusit am reusit pentru ca am muncit, nu pentru ca era o persoana faimoasa la mijloc.”

“Organizatiile pentru romi, conduse de romi, au ideea ca trebuie sa combata prejudecatile, noi avem ideea ca trebuie sa lucram pe partea de educatie. Nu ne plac. Poti sa o vezi si ca pe o comepetitie piata – toata lumea vrea ca proiectele sale sa aiba succes.”

“Suntem condusi de un ideal. Nu ne-a angajat cineva pentru un job. Noi am creat OvidiuRo din convingere.”

 

Maria

Maria Gheorghiu, 45 de ani, este o femeie paradoxala: pe jumatate o visatoare strabatuta de utopii, pe cealalta jumatate o pragmatica experimentata. A absolvit Liceul Pedagogic, in Bucuresti.

Invatatoare la o scoala oarecare, de cartier, din Drumul Taberei, Maria Gheorghiu a profitat de ferestele de oportunitate pe care i le-a deschis Revolutia. Si-a desavarsit educatia fiind si bursiera Soros si urmand si un program Step by Step in America. Era o obisnuita a Scolii Americane din Bucuresti. Si intr-o zi, la Scoala Americana a poposit Leslie Hawke, a fost desigur primita in biroul directorului.

Maria abia plecase din acel birou, asa ca acesta avea recenta in memorie discutia pe care o avusese cu aceasta invatatoare din Drumul Taberei care se incapatana sa evolueze. I-a vorbit lui Leslie despre Maria, i-a sugerat ca ar trebui sa se intalneasca. I-a lasat adresa ei de e-mail. Leslie i-a scris. Maria, dintr-un alt capriciu al destinului, era on-line si i-a replicat imediat. S-au vazut a doua zi, au vorbit si nu s-au mai despartit de atunci.

In 2004 au infiintat Ovidiu Rom. De unde a aparut acest nume? Nu o sa credeti, dar raspunsul are si el doua componente, care imbina, miraculos, fictiunea si pragmatismul. Pe de o parte, vine de la poetul latin Ovidiu, de la ideea de metamorfoza a unei societati prin educatie. Pe de cealalta parte, vine, insa, de la numele firmei unuia dintre primii sponsori ai programului din Bacau.

Cine a avut ideea acestui nume? E greu de spus, istoria s-a romantat pana adevarul nu mai poate fi reconstituit. Cel mai probabil, a fost un consens, caci Maria Gheorghiu si Leslie Hawke au o relatie care a functionat impecabil. La obiect, americanca precizeaza, razand sanatos, texan: “Ne-am inteles extraordinar de la bun inceput. Daca as fi lucrat la fel de bine si cu sotii mei probabil ca n-as mai fi ajuns sa am trei!”.

Cu timpul, “m”-ul a cazut din Ovidiu Rom, caci organizatia fondata de Maria Gheorghiu si Leslie Hawke nu sta pe baze etnice, ci sociale. Nu ajuta exclusiv romii, ci copiii saraci. Realitatea face insa ca cei mai multi dintre copiii saraci sa fie romi.

“Am fost destul de atacati si de ONG-urile rome, pentru ca nici eu, nici Leslie nu suntem de etnie roma,  si de ce ne ocupam noi de asta? Solutia noastra nu era etnica de niciun fel, asa ca am schimbat in OvidiuRo. E mai bine”

 Prin ochii celor de la OvidiuRO

“Pentru noi, 50 lei nu e mult, dar pentru ei e enorm, conteaza foarte mult. Aici, in Bucuresti, de exemplu, 50 lei dai ii dintr-un foc. Acolo conteaza – o sticla de ulei, zahar, cartofi. E groaznic ca vorbim de asemenea diferente.” Roxana Oprea, angajat OvidiuRo

“Parintii isi gandesc copiii si intr-o ecuatie matematica pe termen scurt: castiga 100 de lei daca se duc cu oile, 50 de lei daca se duc la gradinita. Nu stiu ce impact are daca ii spun ca e bine sa aiba copilul lui o educatie, pentru ca pe parinti ii intereseaza ce mananca in ziua aia.” Victor Mazilescu, fost angajat OvidiuRo

“Cand merg in comunitati, capat un sentiment de energie si entuziasm si in acelasi timp ma distruge – e momentul acela cand stii ca pleci si nu poti sa faci mai mult pentru ei. Imi vine mereu sa spun: ‘Tu ce n-ai? N-ai dinti, iti fac eu dantura!’, apoi imi dau seama ca nu pot sa ma incarc cu tot.”

„Orice ONG e facut din oamenii lui. Toate organizatiile sunt de fapt niste oameni care cred in ceea ce fac.” Oana Livadariu, angajat OvidiuRo

 

Fotografii de Daniel Vrabioiu.

 

Pentru cei interesati sa sprijine, prin donatii recurente, programul “Fiecare copil in gradinita” al OvidiuRo, detaliile necesare sunt de gasiti AICI (pentru online banking) sau AICI (pentru card bancar).

In prima parte a seriei “Filantropica 2014”, Dela0.ro a publicat povestile unor copii din Budila, Brasov, care pot sa mearga la gradinita pentru ca exista pionierii de la OvidiuRo si filantropii.

Acest material a fost realizat in cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociatiei pentru Relatii Comunitare.