Optiunea: defetism sau lasitate?

Sa ramai in Romania si sa lupti pentru o anumita forma de schimbare, in ciuda tuturor datelor care iti transmit contrariul, sau sa pleci din tara pentru a-ti croi viitorul exact asa cum crezi de cuviinta? Aceasta e dilema recurenta a conversatiilor recente. In extremis, una despre defetism si lasitate.

0

Apare tot mai des aceasta dilema in discutiile pe care le purtam: sa pleci sau sa ramai? De ce da, de ce nu? Parca mai mult ca in anii trecuti dorinta de a emigra e vizibila si ameninta sa concureze serios, in mintile celor care compun patura activa a societatii, alternativa modelata azi de oamenii politici.

Si ce sa le spui celor care vor sa plece ca sa ii convingi sa ramana aici cand si tu incepi sa iti pui intrebari cu privire la alegerea facuta. Sa le spui ca ei sunt schimbarea? O sa iti spuna ca schimbarea nu mai e posibila. Sau ca ei se ocupa de asta de la distanta. Sa le vorbesti de radacini si origini? Vor zambi. Astea sunt argumente care nu mai tin cand toata familia ti-e la un click distanta. Sau sa le vorbesti despre prezent si despre momentul actiunilor? O sa iti dea exemple recente care vadesc mai degraba incremenire si pasivitate, decat actiune si determinare.

Ce naiba sa le mai spui atunci? Orice le-ai spune risti sa devii pasional. Si cand te ia valul in discutia asta ii dai o nota personala si pe urma te trezesti spunand ca cei care pleaca dau dovada de lasitate. Imediat ti se raspunde ca cei care raman se dovedesc intr-un continuu defetism. Se poate lucra in acest fel firul unei polemici?

Despre alte fire si alte polemici in randurile de mai jos.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Pozitia Copilului

Am vazut mult laudatul film si, desi unii sustin ca e un film tipic romanesc, mie nu mi se pare. Am avut sentimentul clar al unei terapii; regizorul Calin Peter Netzer declara ca fiecare cadru din film a fost ca mersul la terapie. Actorii sunt buni, Luminita Gheorghiu e foarte buna, finalul e si el bun. Iar sentimentul cu care pleci de la film e ca relatia cu parintii e, cel mai adesea, disfunctionala si te uiti la a ta.

Daca o poti face detasat, ce bine! Dar de cele mai multe ori fiecare tabara are adevarul ei, ceea ce face interactiunea si mai dificila. Asta e un subiect care ma bantuie de ceva vreme si despre care am scris recent in campania „Ce facem cu Romania”.  Concluzia mea este ca nu vom fi niciodata ceea ce vor parintii nostri. Si ca daca totusi vom fi, sansele sa fim nefericiti in respectivul context sunt foarte mari.

  • Cu manusi de cauciuc

Mi-a placut acest text al Andrei Matzal de totb.ro in care critica o proasta campanie impotriva violentei domestice – tema tratata cu manusi de cauciuc de niste creativi carora le lipseste organul empatiei pe subiect. Andra scrie despre firescul unor vieti definitiv marcate de izbucnirile violente ale partenerului, despre nuante si decizii.

  • Urmuz

Preferatul meu, cred ca toti oamenii care ma cunosc dincolo de rolurile sociale stiu cat iubesc proza urmuziana. E duminica 17 martie, ziua de nastere a lui Urmuz (1883-1923) si ma intorc – pentru a nu stiu cata oara de la 16 ani cand l-am descoperit prima data – la „Paginile bizare”. Recitesc, ma innebuneste limbajul urmuzian, dublu, triplu, cvadruplu, infinit, mereu intertextual, mai mult, echivoc, prolix.

A inceput sa publice in 1922 prin intermediul lui Tudor Arghezi. In anul urmator, la final de noiembrie, s-a sinucis fara sa lase vreo explicatie. Tot ce se stie despre acest exit: Urmuz voia sa moara original, fara nicio cauza. Teoria mea – ca orice fan inrait am una – este ca intelegand absurdul cotidian stia deja ce urmeaza – batranete, decrepitudine, boala, moarte – si a ales sa taie firul asta la timp.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Inceputurile

Literatura chiar e singura mea placere. Nu imi plac finalurile cartilor, doar Fitzgerald stia sa isi incheie cartile cu o durere vie. Colectionez, asadar, inceputuri. Doua dintre preferatele mele:

Ilf si Petrov, Douasprezece scaune: “In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa aceea, sa moara”.

J.D. Salinger, Dulgheri inaltati grinda acoperisului: “Intr-o noapte, cu vreo douazeci de ani in urma, in timpul unui asalt de oreion asupra enormei noastre familii, sora mea mai mica, Franny, a fost mutata, cu leagan cu tot, in camera, dupa toate aparentele, neinfectata de microbi, pe care o imparteam cu fratele meu mai mare, Seymour”.

  • Un cuvant

Am intalnit in cea mai buna dintre cartile recente, Calatorii cu Charley, de John Steinbeck acest pasaj scris in numele unui cuvant. Iata: “Exista in limba spaniola un cuvant caruia nu-i pot gasi un corespondent in engleza. Este verbul vacilar, cu participiul present vacilando. Nu inseamna deloc «a oscila». Cand se spune despre cineva ca este vacilando inseamna ca se duce undeva, dar nu-i pasa daca ajunge acolo sau nu, desi are o anume directie. In Mexic, prietenul meu Jack Wagner si-a asumat deseori aceasta stare a firii”.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Ce mic e, uneori, marele nostru Interbelic

In vara anului 1934, aflat in Germania ca bursier al Fundatiei Humboldt din Berlin, Emil Cioran trimitea corespondente saptamanalului Vremea, descriind in tuse admirative Germania hitlerista.

Citite astazi, randurile sale explica, pe de o parte, cum functionau miturile politice in Interbelic, iar pe de alta, cum a ajuns o intreaga generatie de intelectuali romani (poate cea mai buna pe care am avut-o) sa se predea unui nationalism tare, construit pe diferenta si pe excludere.

Emil Cioran asadar, iulie 1934, Vremea, Impresii din Munchen:

“Nu exista om politic in lumea de astazi care sa-mi inspire o simpatie si o admiratie mai mare decat Hitler. Mistica Fuhrer-ului in Germania este pe deplin justificata. Discursurile lui sunt strabatute de un patos si o frenezie ce numai viziunile unui spirit profetic le pot atinge. Goebbels este mai fin, mai subtil, cu toate aparentele unui intelectual rafinat si stilizat, dar nu poate exploda vulcanic si torential pana la a-ti rapi spiritul critic. Meritul lui Hitler consista in a fi rapit spiritul critic unei natiuni. Nu poti dinamiza ceva, nu poti crea o efervescenta decat in masura in care rapesti oamenilor libertatea distantei dintre tine si ei.

Numai in capacitatea de seductie se reveleaza fecunditatea unei viziuni. Sa poti face pe altii iresponsabili de drumul pe care au apucat, iata destinul dramatic si responsabilitatea oricarui vizionar si profet. Esentiale pentru a conduce o tara sunt o vibratie nesfarsita a sufletului, o vointa de realizare absoluta in istorie, o exaltare intensa pana la absurd, o pornire irationala de a-ti sacrifica viata. Hitler a turnat o pasiune de foc in luptele politice si a dinamizat cu un suflu mesianic un intreg domeniu de valori pe care rationalismul democratic le-a facut doar plate si triviale. Cu toii avem nevoie de o mistica, fiindca toti suntem satui de atatea adevaruri din care nu tasnesc flacari”

Acelasi Emil Cioran scria la doar cateva zile dupa „noaptea cutitelor lungi”, careia i-au cazut victime, laolalta, zeci de opozanti si fideli national-socialisti, inclusiv comandantul trupelor SA, Ernst Rohm:

„N-am citit in viata mea ceva mai fad decat comentariile presei straine pe marginea evenimentelor din Germania. Inspirata de un sentimentalism imposibil si dezgustator, reflectiile ei asupra valorii vietii umane si asupra libertatii sunt de natura a ma scarbi de emascularea Europei de astazi. Este o deficienta totala a oricarui simt eroic in acest lesin nejustificat in fata unor asasinate politice. Ma scarbeste infinit cand citesc si aud din toate partile aceleasi reflectii inutile pe marginea vietii omenesti.

Se spune: nimeni n-are drept sa ia viata altuia, nimeni n-are drept sa verse sange, nimeni nu poate dispune de viata altuia. Dar voi intreba: ce-a pierdut omenirea daca s-a luat viata catorva imbecili? Ar fi o crima sa omori pe un Richard Strauss, pe un Furtwangler, pe un Klages, dar nu mi se pare a fi o crima in a distruge existenta unor indivizi in care dorinta de putere nu-si gaseste nicio satisfacere.

Conspiratia lui Rohm nu-si are nicio justificare, a fost o simpla conspiratie a sefilor, o revolta de sus. A varsa sangele unor astfel de bestii este o datorie. Un dictator este obligat sa distruga si sa inabuse revolta celor satui. National-socialismului ii lipsea sangele. Este cu atat mai bine ca sangele n-a curs de la adversari, ci de la partizani. O miscare de aceste fel trebuie sa aiba puncte negre si mai cu seama rosii, pentru ca actiunile sa fie mai solemne, mai definitive, mai periculoase. Toata viata o sa repet: nu orice om merita sa fie liber. Este o rusine prejudecata libertatii pentru toti.”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.