Paris, Viena, Londra, Berlin, Praga? Sau poate o metropola ca New York? Alegeti capitala care va incanta si in care – daca viata ar fi blanda si soarta favorabila – v-ati muta chiar maine!
Ori poate chiar Bucurestiul, desi nu cel mai frumos oras din lume, dar cu siguranta pentru unii orasul de vis? Orasele pot fi vazute si asa: cu locuri in care s-au intamplat lucruri sau colturi in care erau sa se intample si care tocmai prin aceasta ratare au prins un tren bun in amintire.
E in fiecare dintre noi amintirea asta a unui loc in care viata in forma ei cea mai frumoasa – la nivel proiectiv, cum altfel? – ar putea avea loc. Exista mereu acest oras al inimii la care ne raportam ca la un far al unei anumite vieti. O viata care era sa fie, dar nu a fost. Si, in cadrul acestui oras, exista mereu acel loc mirific unde totul a mers cum trebuie si unde fiecare a simtit ca isi implineste un potential.
In locul acela special, unde am fost cel putin odata si unde mergem adesea in inchipuiri, se pot lua si cateva lucruri pe care nu le putem lasa in urma.
Ce nu poata lasa in urma Oana Dan
-
Vacile
E duminica seara, dupa ora 19.00. A dat o ploaie zdravana in mai multe reprize si exact la ora asta pare ca se lumineaza cerul undeva inspre munte. Merg pe un drum de tara, intre doua sate din judetul Dambovita, suficient de aproape de civilizatia numita Bucuresti, dar si suficient de departe pentru a face posibile spatii locative de 2 metri patrati in care traiesc cate patru sau sase oameni intr-o saracie cum e greu sa iti imaginezi.
Incerc sa dau un restart mintii in care s-a blocat imaginea asta. Casa formata dintr-o camera cat o bucatarie mica de garsoniera de Bucuresti in care incape un singur pat ridicat de gramezi de caramizi si acoperit laolalta cu paturi si haine si in care dorm noaptea sase oameni – parintii si patru copii. Ma chinui deci sa scap de imaginea asta despre care e prea greu sa vorbesc celui cu care impart masina.
El conduce. Eu ma uit pe geam. Intr-o curte vad un cires plin-plin de fructe rosii. Ce ironie. Un semn de abundenta in imediata apropiere a unuia care indica exact opusul abundentei. Un cimitir cu multe cruci albe din ciment cum se fac in centrul si sudul tarii. Peste morminte calca niste vaci.
Masina incetineste sa faca loc unei carute asa ca apuc sa vad cum se adanceste copita uneia dintre vaci in pamantul moale, udat de ploaia grea de mai devreme. Pe urma vad cum animalul amusina iarba crescuta in locul in care banuiesc ca se afla capul mortului. Se apleaca, gatul ii face niste cute moi. Din nari ii iese abur. Afara sunt 15 grade, asa arata termometrul masinii.
Masina porneste dar apuc sa vad cum vaca rupe cu pofta niste iarba de la capul mortului (sau sa fi fost picioarele acolo?) si o mesteca in tihna in vreme ce namolul i se prinde in deschizatura din copite. Ma gandesc la cel de sub ea, din iarba caruia ea se infrupta. Oare el ce-ar zice de scena asta?
-
Ironia subtila a hazardului fericit
Se aduna in viata cateva momente in care iti doresti cu ardoare intimitati, relatii de un anumit tip, atentie de un anumit fel, dar nu le primesti. Urmeaza apoi o vreme in care inveti sa nu ti le mai doresti si sa fii relaxat si fericit si fara ele. Pe urma, ca un bumerang aruncat din strafundul pamantului te loveste un hazard fericit si dorintele vechi prind viata.
Si atunci nu stii ce sa faci. Sa iti urmezi ratiunea sau simtirea? Sa mergi pe intuitie? Sau sa nu? Si faci cel mai bun lucru posibil. Adica nimic. Ma contemplu, deci, pe mine, facand nimic intr-o situatie in care, cu un an sau doi inainte, as fi facut tot ce as fi crezut necesar sau orice mi-ar fi trecut prin cap. Ironic, nu?
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Joyce, indragostitul, era si el ridicol, desi in continuare genial
Revista “Dilemateca”, numarul 84 din mai 2013. La pagina 30 veti gasi una dintre scrisorile de dragoste ale lui James Joyce (in traducerea lui Bogdan-Alexandru Stanescu, in curs de aparitie la Editura ART) catre Nora Barnacle (o femeie, de altfel, foarte urata). Atrag, nu intamplator, atentia asupra acestei scrisori datata 29 august . Reproduc partial:
“60 Shelbourne Road
Draga mea Nora,
Tocmai mi-am terminat cina de la miezul noptii, n-am avut deloc pofta. Pe la jumatate mi-am dat seama ca mancam cu mana. Mi-era la fel de rau ca aseara. Sunt foarte suparat. Iarta-mi, rogu-te,, penita asta mizerabila si scrisoarea asta oribila.
Poate cuvintele mele din seara asta te-au ranit, dar in mod sigur e bine sa-mi afle parerile despre mai toate lucrurile, nu? Mintea mea respinge intreaga ordine sociala a prezentului si crestinismul – familia, virtutile recomandate, clasele sociale si doctrinele religioase. Cum ar putea sa-mi placa ideea de familie? Familia mea a fost pur si simplu o afacere a clasei de mijloc, falimentata de obiceiuri risipitoare pe care le-am mostenit si eu. Mama mea a fost ucisa, incet-incet, de abuzurile tatalui meu, de ani intregi de necazuri si de comportamentul meu plin de o franchete cinica. Cand i-am privit chipul acolo, intinsa in cosciug – un chip cenusiu si pustiit de cancer -, am realizat ca privesc chipul unei victime si am blestemat sistemul care o transformase intr-una.
Am fost saptesprezece in familie. Fratii si surorile mele nu inseamna nimic pentru mine. Un singur frate e capabil sa ma inteleaga. Acum sase ani am parasit Biserica Catolica, dat fiind c-o uram cu fervoare. Mi-am dat seama ca este imposibil sa raman un membru al ei, tinand cont de impuslurile naturii mele. Am purtat un razboi secret impotriva ei si am refuzat pozitiile sociale pe care mi le oferea. Astfel, m-am transformat intr-un cersator, insa mi-am pastrat mandria. (…) Nu pot intra in ordinea sociala decat din pozitia unui vagabond. (…)
Acum o saptamana intentionam sa plec cu o trupa itineranta de actori. Dar nu puteam sa investesc deloc energie in acest plan pentru ca ma retineai tu. Greutatile de ordin practic ale vietii mele sunt incredibile, insa le dispretuiesc. (…) Sunt dusmanul abjectiei si al servilismului, dar nu sunt dusmanul tau. Chiar nu poti patrunde simplitatea ce sta in spatele tuturor deghizarilor mele? Cu totii purtam masti. Anumite persoane care stiu ca ne vedem foarte des ma insulta vorbindu-te de rau. Ii ascult calm, dispretuindu-i prea mult pentru a le raspunde, insa fiecare cuvant imi ravaseste inima, ca si cum ar fi o pasare prinsa in furtuna (…)”.
-
How Gitmo Imprisoned Obama, de Daniel Klaidman, revista Newsweek, 27 mai 2013
Un text necesar despre tot mai complicata relatie dinte inchisoarea Guantanamo si cel care a promis ca o va inchide, presedintele Barack Obama.
-
Filmul Marea Mahmureala 3
Un esec de proportii. O continuare relativ penibila a unei serii nu lipsita de un umor vulgar, dar umor. In ultima parte nici macar nu se bea. Marea Mahmureala, pe naiba! Nu pot sa mai scriu decat atat: pacat ca ucid girafa, predispunea la harfa.
-
Radu Cosasu, Supravietuirile, 3. Logica, Editura Polirom, 2013
Nu ma ascund: aparitia “Logicii” lui Radu Cosasu este singurul lucru cu adevarat bun si important care mi s-a intamplat de la publicarea, acum doi ani, a primei parti si a partii secunde din “Supravietuirile”, de la “Ramasitele mic-burgheze” si “Armata mea de cavalerie”. Recitirea nuvelei “Trafalgar”, in care un om prea expresiv se transforma in cal, intai intr-unul de curse, apoi intr-unul bun de inmormantari, m-a bucurat ca un Kafka, ca o salvare – singura.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Trei tablouri
I. “‘In momentul in care cumparam calculatoare, CD-uri si imbracaminte, ne insusim consecintele materiale ale Vestului, fara sa mai percepem valorile fundamentale initiale care au creat aceste tehnologii’, mi-a spus Horia Roman Patapievici, filosof si istoric roman. Vizita mea la Patapievici a insumat tot ce a fost dintotdeauna pentru mine un fel de stare de beatitudine legata de Romania, o tara aidoma unui senzual si macabru film noir – vesnic captivant si, uneori, chiar stralucit.
Patapievici locuia la etaj intr-un bloc prost iluminat, ale carui scari erau infestate de cateva haite de caini vagabonzi. M-a intampinat in blugi si o jacheta de matase, purtand un crucifix ortodox la gat, apoi m-a condus intr-un birou plin de carti, icoane si CD-uri cu muzica clasica, toate intr-un amestec eclectic.
Prietenii imi spusesera ca Patapievici, om tanar cu trasaturile adanc sapate, e un fizician care se apucase de filosofie si istorie si a devenit in scurt timp celebru printre intelectualii romani, fiind vazut ca un ganditor original. „Cultura romaneasca e ca o ceapa”, incepu Patapievici, dand din umeri. ‘Nu are sambure. Exista un strat din perioada fascista, unul din cea comunista si inca un strat al prezentului. Viitorul face parte din noul strat american. Si e american, nu vest-european: fast food, muzica rap si MTV’.
Imi trecu prin gand cum tinerii din Romania dadusera navala in bisericile ortodoxe ca sa se roage pentru Michael Jackson, dupa ce se anuntase, in 1996, ca acesta era bolnav. ‘E adevarat, moravurile sunt europene”, continua el, „dar la fel sunt si la New York. Vom continua sa ne americanizam in acest mod superficial, atat timp cat Rusia nu va exploda sau nu se va extinde.'”
II. “Silviu Brucan isi ridica privirea de pe manuscrisul aflat pe biroul sau, pielea palida facandu-i aproape invizibil parul alb, ochii albastri de gheata tintuindu-ma. Am simtit o inteligenta extraordinara. La cei 82 de ani ai sai, Brucan parea aproape asexuat, un creier fara trup: eunucul de la curte sau un Richelieu balcanic imbracat intr-o tunica larga, neagra, si cu cipici albi in picioare.
Statea in mijlocul unei camere pline de ziare vechi si sute de carti, printre care si cele de si despre Nixon, Kissinger si alti sustinatori ai faimoasei Realpolitik. Casa oarecum darapanata, aflata la periferia nordica a Bucurestiului, parea data uitarii. Prin fereastra deschisa auzeam cainii latrand si simteam miros de lignit.
‘De ce ati devenit comunist?’, l-am intrebat. ‘Nu eram comunist, ci stalinist. Stalin era un individ extrem de represiv si intolerant. Ma atragea. Stalin era singura mea speranta impotriva lui Hitler. In Romania, stalinismul era opozitia nationala impotriva dominatiei germane. Voi nu erati de gasit’, spuse el, referindu-se la Statele Unite, care, mai sublinie Brucan, nu au intrat in razboi pana ce trupele naziste n-au ajuns la portile Moscovei si numai dupa ce Hitler a declarat razboi Americii.
‘Obisnuiam sa-l ascult pe Stalin la radio cand eram in inchisoare’, continua Brucan. ‘Admiratia mea pentru el era totala, organica. Chiar si atunci cand am aflat prima oara de crimele sale, tot il admiram. Era eficient. In partea asta a lumii ii admiri pe cei care pot sa duca lucrurile la nesfarsit. De aceea, credeam in puterea comunismului de a face ceva. Daca era brutal, nu comentam, pentru ca ma numaram si eu printre beneficiari. Imi permiteam tot felul de mofturi, beneficii care iti atenueaza gandirea critica.'”
III. “‘Romania e o tara care n-a cunoscut niciodata normalitatea’, mi-a spus spre sfarsitul vizitei mele la Bucuresti Mihai Oroveanu. Il cautasem pe acest Oroveanu fiindca un prieten mi-l descrisese drept ’tipul de burghez invechit care supravietuieste comunismului intr-un mod inexplicabil.’
L-am gasit intr-o camera, in capatul cladirii Teatrului National, inconjurat de carti si de fotografii ale unor exponenti ai culturii romanesti, cum ar fi dramaturgul Eugen Ionescu si sculptorul Constantin Brancusi. Cu cizme inalte de piele, pantaloni kaki si o geaca de piele fara maneci, Oroveanu, un barbat imens cu parul incaruntit, arata ca un inger decazut si imbatranit. ‘Mut si eu picturile de colo-colo’, mi-a explicat.
‘Aproape in fiecare secol’, mi-a spus Oroveanu, ‘noi am fost un camp de lupta si o regiune a dezastrului. Acum mi-e teama de o reintoarcere la intoleranta si superstitie, ajutata de calculatoare. Aici poti avea lesne un materialism ingenios, fara moralitate'”.
Tablourile, mult mai generoase in raport cu scurtele pasaje retinute aici, sunt de gasit in volumul jurnalistului american Robert Kaplan, „La rasarit, spre Tartaria”. Cartea a aparut dupa un voiaj intreprins de corespondentul revistei The Atlantic, in Balcani, Orientul Mijlociu si Caucaz. Kaplan a vizitat Bucurestiul in martie 1998.
