Pana in ultimele clipe de viata

Georgeta Muntean implineste 56 de ani in aprilie. Are parul lung pe care il poarta dat pe spate, prins intr-o coada. Unghiile ei sunt mereu aranjate si date cu oja. Statura medie ii da un aer tineresc, alimentat in parte si de felul in care se imbraca.

Adesea, Georgeta poarta blugi si pulovar. Exista insa un lucru care o scoate in evidenta: privirea. Lupta cu boala are un fel anume de a-si pune amprenta pe chipul unui om. Cine a vazut apropierea mortii manifestandu-se in diversele sale forme devine parca mai umil si mai intelegator cu cei din jur.

“Lasa ca o sa te faci bine!”

“Vai, ce ai slabit!”

“Te-ai umflat!”

Intr-un top al celor mai nepotrivite reactii ale oamenilor la intalnirea cu un bolnav de cancer cele trei ar fi pe podium, in clasamentul Georgetei Muntean. Pentru ca boala nu i-a amputat simtul umorului Georgeta are mereu pregatite cateva variante de raspuns.

“Pe omul rau nu se pune nimic”, le spune celor care ii remarca slabiciunea trupeasca.

“Cred ca mi-am indus boala”, rade Georgeta, “Orice ma durea ma gandeam imediat ca e cancer”. In 2008 chiar a fost. Atunci a fost diagnosticata cu neoplasm vezica urinara. Cancer. Au urmat aproape doi ani de confuzie.

“Treceai prin mine si treceam prin tine cu privirea. Vedeam numai sfarsitul. Ma intrebam mereu – de ce eu? Sotul pleca la munca, baiatul la fel, iar eu ramaneam in fata televizorului”, isi aminteste Georgeta. “Daca ma intrebai la ce ma uitam nu stiam sa iti spun. Il tineam aprins doar ca sa aud un zgomot in casa. In timpul asta gandul meu era ca e gata”.

In 2010 un fost coleg de la serviciu, bolnav si el de cancer, i-a vorbit despre Hospice Casa Sperantei. Georgeta si-a spus ca o sa incerce, desi in adancul inimii credea altceva: ca odata ajuns la Hospice urmeaza sa mori cat de curand.

 

In intimitatea unei boli incurabile

Din 2012 Georgeta este pacient si voluntar la centrul de zi pentru adulti al organizatiei din Brasov. Miercurea vine la centru ca pacient, iar in restul zilelor ca voluntar. In 2013 a primit premiul pentru cel mai varstnic voluntar. Nu a putut sa participe la ceremonie pentru ca in noiembrie 2013 sotul ei facea chimioterapie.

“Am fost deschizatoare de boli in familia mea”, spune Georgeta. In 2012 sora ei s-a operat de cancer pulmonar. Avea 54 de ani. Pe 5 iulie 2013 a suferit o noua operatie. Exact in aceeasi perioada Georgeta era internata in spital cu a treia recidiva. L-a rugat pe doctor sa ii scoata sonda pentru a putea sta cu sora ei la reanimare.

La 11 zile de la operatie sora Georgetei a murit. Si tot pe 16 iulie i-a murit si soacra de cancer ovarian. Abia trecuse o luna de la moartea tatalui, atac cerebral, si Georgeta trebuia sa isi inmormanteze sora si soacra. Nu a avut mult timp sa isi revina pentru ca in octombrie 2013 s-a operat de hernie de disc.

E greu sa crezi ca dupa o a treia recidiva a cancerului si trei decese in familie viata mai are puterea sa loveasca din nou. In 2013, insa, Sandu, sotul Georgetei, a fost diagnosticat cu cancer pulmonar in stadiul 4. Din acel moment lucrurile s-au desfasurat dureros de repede.

Dupa operatie Sandu a devenit si el pacient Hospice la centrul de zi. “De sarbatori mi-a spus sa fac sarmale. Stia ca imi plac mie”, povesteste Georgeta. “Lui ii placeau ouale umplute, pastaile cu maioneza si usturoi, snitelele si chiftelele”. Le-a gatit pe toate, iar el a gustat cate putin din fiecare. Pe 29 decembrie s-a ridicat din pat singur sa faca cativa pasi. S-a intors apoi in pat, si-a pus capul in mainile baiatului sau si a murit.

“Eu nu simt ca nu mai e. Il simt langa mine tot timpul. Uneori il si intreb lucruri”, spune Georgeta cu lacrimi in ochi. S-au casatorit in 1983 dupa patru ani de prietenie. Au lucrat impreuna la Roman S.A. In fiecare dimineata plecau tot impreuna cu bicicleta spre fabrica. Sandu mai scria, uneori, poezii.

Georgeta crede ca puterea ei are doua surse: Dumnezeu si Hospice Casa Sperantei. Aici a invatat sa isi cunoasca boala, sa o accepte si sa fie pregatita pentru ce va urma. “Umana am fost tot timpul, dar aici am invatat sa inteleg oamenii”, explica Georgeta. Stie mai bine decat oricine ca fiecare tip de cancer vine la pachet cu durerile si problemele sale.

Ea cunoaste deja doua foarte bine – pe al sau si pe cel pulmonar, care i-a ucis sotul. A vrut sa fie voluntar dintr-un motiv simplu – sa dea inapoi o parte din ceea ce ea a primit de la Hospice – si din credinta ca daca tot suferi de cancer macar sa beneficiezi de sprijin si de conditii omenesti.

Cat a stat prin spitale cu sora ei sau cu Sandu a vorbit non-stop despre Hospice. Pe colegii de salon ai sotului sau, trei la numar, i-a convins chiar sa devina pacienti Hospice.

“Oamenii care lucreaza aici sunt ca din occident” – asa ii place Georgetei sa spuna. Si crede cu tarie ca doctorii si asistentele din spitalele romanesti ar trebui sa vina in practica la Hospice macar o luna sa vada cum se lucreaza cu un om bolnav.

Ca voluntar Georgeta ajuta in fiecare dimineata la pregatirea ceaiului si cafelei pentru grupurile de pacienti care incep sa soseasca in jurul orei 10. Participa alaturi de ei la discutii, la terapia prin arta creativa, la terapia spirituala.

Apoi, la pranz, ajuta la servirea mesei. Voluntariatul ei a fost primit cu drag de pacienti. Nu in ultimul rand pentru ca Georgeta e un exemplu pozitiv de om care supravietuieste cancerului si-i ajuta si pe altii sa o faca.

Georgeta nu doneaza bani la Hospice, doneaza insa timp, devotament, afectiune si intelegere. Cei peste 400 de voluntari ai organizatiei au dedicat in 2013 peste 10.000 de ore din timpul lor pentru Hospice Casa Sperantei, fie ca a fost vorba de lucratul direct cu pacientii sau de munca de birou.

 

Coordonatorul donatorilor de timp

De cei 408 voluntari se ocupa Beatricea Manea. Donatorii de timp, crede ea, sunt cei care asigura conexiunea cu cei din comunitate. Beatrice are 28 de ani si din mai 2013 lucreaza la Hospice. Cand a venit in organizatie erau 200 de voluntari.

A cochetat in primul an de facultate cu voluntariatul insa a renuntat la scurt timp. Nu se simtea motivata si nu era nimeni care sa aiba grija de ei. “Cred ca de acolo mi se trage tendinta de a avea grija de voluntari, de a dezvolta o strategie”, explica Beatrice. In anul trei de facultate pentru ca a avut de onorat o promisiune a inceput voluntariatul la Asociatia Romana Anti-SIDA din Iasi (ARAS).

Dupa ce in 2009 a participat la un curs de coordonare voluntari a inceput sa refaca politica de voluntariat de la ARAS, mai exact sa puna pe picioare un sistem de evaluare, de selectie, de recrutare, de motivare. “Sunt lucruri extrem de importante daca vrei sa iti tii voluntarii”, crede Beatrice.

Dintre cei 408 voluntari aproximativ 120 sunt activi, adica au macar 5 ore pe luna lucrate la Hospice. Viata unui voluntar in Romania, explica Beatrice, este de 6 luni. Cu toate acestea Casa Sperantei se poate lauda cu voluntari cu opt ani vechime. Intrucat constanta poate reprezenta o problema, Beatrice pune foarte mare accent pe motivare si inchegarea echipei.

Managementul voluntarilor, a citit Beatrice intr-un articol, e arta, nu stiinta pentru ca ai de-a face cu o resursa umana pe care nu o poti motiva financiar. Arta unui manager consta in a-i face pe ceilalti sa inteleaga ca fiecare lucru pe care il fac are o importanta anume pentru ceva sau cineva. In felul acesta voluntarul se simte util.

Ziua de luni este cea mai grea pentru Beatrice pentru ca are de coordonat voluntarii pentru toata saptamana. Trebuie sa se asigure ca sunt voluntari pe unitatile cu paturi, pe centrele de zi, pe fundraising, la arhivare sau la receptie. Planul ei este sa gaseasca lideri pe fiecare dintre servicii care sa o poata ajuta in organizarea si coordonarea activitatilor.

Nu este singurul lucru la care lucreaza in acest moment. Hospice Casa Sperantei isi propune sa dezvolte in viitor si voluntariatul la domiciliu; voluntari care sa poata face trei vizite pe saptamana si sa ajute pacientul la cumparaturi, plata facturilor, sau ingrijire personala in cazul voluntarilor cu pregatire in asistenta medicala.

Beatrice crede cu tarie in profesionalizarea voluntariatului. Este motivul pentru care printr-un proiect finantat cu fonduri norvegiene Hospice Casa Sperantei impreuna cu alte doua hospice-uri din Oradea si Bacau si unul din Polonia se ocupa de pregatirea a 40 de manageri in voluntariat. Tot in acest sens se pregateste si un manual de paliatie pentru coordonatorii de voluntari.

Sase capitole din acest manual vor purta semnatura lui Beatrice.

Pentru o organizatie non-profit voluntarii reprezinta o componenta extrem de importanta. O spun chiar cifrele: 119 angajati si 408 voluntari. Rapoartele de activitate de la Hospice Casa Sperantei mai spun insa ceva: 13% din venituri au fost obtinute din evenimente, in 2013.

Fundraising-ul este practic a treia sursa de venit pentru Hospice.

 

"O afacere care aduce masini straine
fara sa plateasca taxe"

In mansarda casei cu doua etaje din Brasov in care isi desfasoara activitatea Hospice Casa Sperantei, intr-unul din micile birouri poate fi gasita Gabriela Tokes. E responsabila cu evenimentele, mai exact cu partea de fundraising, un department pe care il conduce din 2004.

Cand britanicul Graham Perrols, directorul si fondatorul Hospice, i-a propus postul, lucra de 4 ani la contabilitate. “Cred ca la nivel national erau 10 oameni care faceau fundraising. Am crezut ca vrea sa ma dea afara si chiar incepusem sa imi caut de lucru”, povesteste Gabriela.

Promovarea a fost acceptata cu emotie pentru ca nu i s-a dat nicio directie, nicio indrumare, iar modelul din Anglia nu putea fi pur si simplu aplicat ad litteram in Romania. “Am scris 10 scrisori asa cum le-am simtit eu la momentul respectiv si am venit punctual cu o solicitare catre 10 firme din Brasov”, isi aminteste Gabriela. Din cele 10 firme 7 i-au raspuns. Cu una dintre ele mai colaboreaza si in ziua de azi.

Hospice Casa Sperantei a luat nastere in 1992. Ideea i-a apartinut britanicului Graham Perrols. Prima vizita a acestuia in Brasov a fost in anii studentiei, mai exact 1975. I-a placut, motiv pentru care pana la caderea comunismului a mai facut cateva vizite.

A revenit in Brasov imediat dupa Revolutie, cand a vazut in sectia de oncologie cum un pacient murea chinuit de durere. Boala si efectele sale nu ii erau straine. Tatal sau murise de cancer in 1980, iar in 1985 Graham punea bazele unui Hospice in Dartford. Dupa Revolutie si-a spus ca asta poate da el Romaniei, un Hospice care sa ofere servicii paliative.

Potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii ingrijirea paliativa este o abordare care imbunatateste calitatea vietii bolnavului. Cei care practica astfel de servicii cred cu tarie ca starea unui bolnav incurabil poate fi ameliorata chiar si atunci cand boala nu mai raspunde la tratament prin: controlul simptomelor suparatoare, consiliere psihologica, alinarea durerii, servicii de asistenta sociala, consiliere spirituala.

In 2004, un prim punct de cotitura a aparut in existenta Hospice Casa Sperantei: cum sa li se explice oamenilor de afaceri ce e legea sponsorizarilor, ce face Hospice, de ce o face, de ce este gratuit. Atunci a scris Gabriela Tokes cele 10 scrisori incercand sa anuleze falsa perceptie ca un ONG e o afacere care vrea sa aduca masini din strainatate fara sa plateasca taxe.

In activitatea ei Gabriela s-a axat pe doua principii foarte clare: oamenii pe care Hospice ii ingrijeste vin din comunitate, ceea ce inseamna ca ajutorul trebuie cautat tot in comunitate. In al doilea rand, cuvantul de ordine trebuie sa fie intotdeauna: Nu pot fara tine!

Un al doilea punct de cotitura a fost in 2008. Criza financiara a obligat Casa Sperantei sa isi defineasca o strategie. Nu se mai puteau baza exclusiv pe ajutorul firmelor. Existau doua variante la acea vreme: fie inchideau unul dintre servicii, fie reduceau numarul pacientilor. Asa au luat nastere campaniile indreptate catre comunitate.

Mesajul campaniei derulate in perioada sarbatorilor de iarna a fost – “Salveaza Hospice!”. Au primit atunci inclusiv banii adunati de catre copii la colindat. La nivelul asociatiilor de locatari s-au organizat actiuni de strangere de fonduri. “Veneau presedintii de asociatie cu comisie de predare cu teancuri de cate un leu”, isi aminteste Gabriela.

Cand vine vorba de evenimente Gabriela crede ca este foarte important sa te pliezi pe gusturile comunitatii. Este motivul pentru care la Brasov s-au axat, de exemplu, pe concertele de jazz, iar la Bucuresti pe latura sportiva. In 2009 au convins organizatorii maratonului de la Bucuresti sa adopte Hospice Casa Sperantei drept cauza umanitara. Banii din vanzarea biletelor erau impartiti cu o alta asociatie.

Pentru ca motto-ul Hospice este “Sa gandim mare”, din 2011 s-a mers pe o cu totul alta idee. “Am dorit sa aplicam un model care in alte tari functioneaza foarte bine, acela de a-i determina pe oameni sa faca propriile actiuni de strangere de fonduri. Și cu acei bani sa vina sa participe la competitii”, explica Gabriela Tokes.

Dupa acest model s-a mers la Ultra Swim Challenge in 2013 si 2014.

 

Profilul “vanzatorului de bazine”

2 februarie 2013, Bazinul Olimpic de la Izvorani. Trei barbati se pregatesc sa inoate 400, respectiv 200 de bazine, adica 20 si 10 km pentru o cauza umanitara. Printre ei, Remus Miron. Initial si-a propus sa inoate 10 km. N-a mai inotat atat de mult din tinerete. E deja o provocare imensa pentru el.

Remus a strans, totusi, prea multi bani. Calculase 3-5 lei pe bazin, dar a reusit sa adune dublu asa ca hotaraste la acest sfarsit de iarna din 2013 sa dubleze si el miza: va inota 20 de km. Remus se achita de cele 400 de bazine in 5 ore si 58 de minute. E primul. Urmatorul clasat scoate 6 ore si 15 minute. Pentru Remus, Ultra Swim Challenge 2013 este inca o zi in care a facut ceva pentru pacientii de la Hospice Casa Sperantei.

Remus Miron stie despre Hospice inca de pe vremea cand organizau concerte de jazz sau folk la Brasov. Mergea la acele concerte constient fiind ca banii dati de el pe bilete vor ajunge la pacienti.

Remus e un tip inalt, bine facut, cu o constitutie atletica specifica unui inotator. Parul saten deschis il poarta dat intr-o parte. Are ochelari de vedere si in spatele zambetului lui se ascunde o poveste dulce – amara. Remus este insa inainte de toate un munte de ambitie si determinare. Are 33 de ani si e inginer geodez.

In 2014, la ultimul Ultra Swim Challenge, Remus Miron a devenit primul roman care a inotat vreme de 24 de ore. Intre 1987 si 1997 brasoveanul a facut inot de performanta.

“Pana la 15 ani eu nu am cunoscut Brasovul. Pentru mine Brasov insemna drumul de la bazin pana acasa”, povesteste el. Antrenamentele incepeau la 5.30 dimineata. La 8:00 fugea la scoala. La 12:00, dupa ore, mergea direct acasa pentru ca la ora 16:00 sa se intoarca la a doua serie de antrenamente pana la ora 19:00.

In 1997 Clubul de inot din Brasov s-a desfiintat. “A doua zi de la desfiintarea Clubului mi s-a perceput o taxa de intrare egala cu cea pentru un inotator amator. Pentru mine, care faceam antrenamente zilnice, era un efort financiar prea mare”. A fost ultima lui zi la bazin pentru urmatorii 15 ani.

In ianuarie 2012 problemele de sanatate, mai exact cu spatele, l-au fortat sa se intoarca. Pentru ca cel din Brasov era deja demolat, Remus mergea pana in Sfantu Gheorghe. “M-am bucurat ca am revenit intr-un alt bazin”, povesteste usurat inotatorul. Avea trei antrenamente pe saptamana de cate o ora si un sfert.

Primele sase luni au fost foarte grele, recunoaste Remus: “Mi-am curatat corpul prin inot si mi-am recapatat capacitatea toracica, atat de necesara, pentru controlarea respiratiei in probele de fond”. A revenit la bazinul din Brasov in 2013 cand acesta – reconstruit – s-a redeschis.

La doar sase luni de la intoarcerea la bazin au venit si primele competitii. Exigent cand vine vorba de prestatiile sale, Remus marturiseste ca initial timpii sai erau dezastruosi.

A participat la doua competitii mondiale Masters, cea din 2012 din Riccione, Italia si cea din 2014 de la Montreal, precum si la Campionatul european de masters din Eindhoven, Olanda in 2013. Remus nu s-a multumit doar cu competitiile. In vara lui 2012 a participat si la un eveniment care i-a deschis ochii in ceea ce priveste modul in care un om obisnuit poate sustine o cauza umanitara.

Pana in 2012 Remus a crezut ca fundraiserii sunt cei angajati de un ONG sa ii convinga pe altii sa doneze. Triatlonul din 2012 organizat de cei de la Smart Atletic i-a demonstrat ca nu e asa. Printre participanti erau inclusiv sportivi care prin prezenta lor la eveniment erau ei insisi fundraiseri. Lui Remus i-a placut ideea pentru ca indiferent de cat de darnic si-ar fi dorit sa fie nu ar fi putut dona mai mult de 50 de lei.

Dupa ce la Ultra Swim Challenge 2013 si-a depasit limitele a decis ca in 2014 sa tinteasca si mai sus si asta pentru ca filosofia lui Remus Miron este una foarte bine conturata. “Eu ma adresez scepticilor. Cred ca oamenilor trebuie sa le oferi ceva in schimbul banilor. Asa au convingerea ca banii lor se duc unde trebuie”, explica brasoveanul.

Dorinta de a inota 24 de ore o avea de la 15 ani. Participase la maratoanele de 24 de ore, dar stafete in 1994, 1995, 1996 si 1997. Inotai practic 30 de minute la fiecare sase ore, explica Remus. La final aveai adunat 2 ore de inot. “Stiam la acea vreme din reviste ca in Franta cineva inotase 24 de ore”.

La un an de la cele 400 de bazine inotate pentru Hospice Casa Sperantei in aproape 6 ore, Remus revenea la Bazinul Olimpic de la Izvorani pentru o noua provocare: 24 de ore de inot, adica cam 56 de km. Si-a urmat strategia. Le-a oferit oamenilor ceva, iar ei au platit 5 lei pentru fiecare minut petrecut de Remus in bazin. A strans doar el putin peste 2000 de euro. In total Ultra Swim Challenge 2014 a adus Hospice-ului 10.000 de euro.

Dezamagirea lui Remus e ca la astfel de evenimente nu se strang la fel de multi bani precum in strainatate. Nu se lasa totusi descurajat de asta. Va participa la evenimente de fiecare data indiferent de ce organizatie este vorba. Cat priveste competitiile, desi anul acesta are loc in vara campionatul mondial de inot din Rusia, Remus refuza sa participe in semn de protest fata de evenimentele din Ucraina. Va merge probabil la europenele din Franta.

 

0,16%

Casa Sperantei Brasov, isi aminteste Malina Dumitrescu, membru fondator, coordonator de programe la Hospice si presedintele Asociatiei Nationale de Ingrijiri Paliative (ANIP), a pornit intr-un apartament de bloc din cartierul Scriitorilor.

Malina recunoaste ca la vremea cand au inaugurat acest serviciu s-au bucurat de o sansa incredibila. Medicul sef al sectiei de oncologie de la Spitalul Judetean Brasov, Constantin Voinicu, s-a aratat interesat de ideea paliatiei. De multi ani se intreba ce fac pacientii oncologici dupa ce el ii trimite acasa si ridica din umeri ca nu mai e nimic de facut.

Doctorul Voinicu a facut ceva ce putini medici ar face, isi aminteste Malina. S-a angajat sa viziteze toti pacientii pe care ii externa la domiciliu, voluntar, impreuna cu o asistenta din Marea Britanie venita special sa asiste „nasterea” Hospice Casa Sperantei.

In 1994 Hospice-ul si-a mutat sediul intr-o casa pe Poarta Schei pentru ca in 2002 sa primeasca spatiu de la Primarie. Daca in aprilie 1992 aveau numai serviciu pentru adulti, in 1996 s-au orientat si catre pediatrie. Primii 10 ani au fost doar ingrijire la domiciliu. In 2002 aveau deja o echipa consistenta: medic pediatru, trei asistente, medic oncolog, cinci asistenti medicali, psiholog, asistenti sociali, preot voluntar.

Un spatiu nou, o echipa consistenta le-a permis sa isi diversifice serviciile. Astazi la Hospice Casa Sperantei Brasov exista o unitate de paturi pentru copii cu 6 locuri, o unitate de paturi pentru adulti cu 14 locuri, un centru de zi pentru adulti si unul pentru copii.

In 2014 a fost inaugurat Hospice-ul de la Bucuresti, care alaturi de cel din Brasov si cele din Zarnesti si Fagaras, care ofera doar ingrijiri la domiciliu, formeaza marea familie Hospice Casa Sperantei din Romania.

 

Pentru ca a dat startul ingrijirii palitive in Romania, Hospice Casa Speratei si-a insusit rolul de deschizator de drumuri. Inca de la inceput, precizeaza Malina Dumitrescu, misiunea lor a fost dubla: introducerea si dezvoltarea serviciilor de paliatie.

De prima parte s-au cam achitat. Hospice Casa Sperantei este singura organizatie care ofera toate serviciile de paliatie: ingrijire paliativa la domiciliu, unitati cu paturi, echipe mobile de spital, centrele de zi, ambulatoriile de ingrijiri paliative.

 

Vederi de la Hospice

La finalul anului 2012 ANIP a realizat si o harta a ingrijirii paliative in Romania: 70 de servicii specializate de ingrijire paliativa asigurate de 57 de furnizori (19 in sistemul public de sanatate, 26 ONG-uri si 12 SRL-uri). La finalul anului 2012 mai existau insa 17 judete care nu beneficiau de niciun fel de serviciu de paliatie.

La capitolul dezvoltare Hospice Casa Sperantei a mers pe zona de educatie. A infiintat la Brasov Centrul de Studii pentru ingrijirea paliativa. A realizat curricule pentru pregatirea medicilor si asistentelor din Romania. Peste 400 de medici au trecut prin cursurile lor. In 1998 au pus bazele Asociatiei Nationale de Ingrijiri Paliative.

In momentul de fata au un proiect pilot in patru judete, Brasov, Iasi, Bucuresti si Cluj, prin care instruiesc medicii de familie sa preia o parte din serviciile de paliatie. Scopul e ca acolo unde medicii de familie sunt specializati in ingrijiri paliative sa poata contracta cu Casa de Asigurari. “Vrem ca medicul de familie sa aiba, de exemplu, dreptul sa prescrie anumite tratamente pentru controlul durerii”, explica Malina.

In acest moment fondurile sunt putine: “Noi avem cam 250 de cazuri curente. Dintre acestea doar 33-35 pe luna pot fi decontate prin Casa de Asigurari”. In 2014, din totalul fondurilor Casei, doar 0,16% s-a dat pentru ingrijiri la domiciliu la nivel national. De aceea ingrijirea paliativa, cel putin in organizatiile non-profit precum Hospice Casa Sperantei se bazeaza pe donatii, grant-uri, sponsorizari, evenimente si nu in ultimul rand pe voluntari.

Fara Georgeta Muntean, Remus Miron si alte sute de oameni ca ei, bolnavii de cancer ai Romaniei n-ar avea decat o optiune: sa mai traiasca fara ca niciun program de suport sa le amelioreze in vreun fel boala si sa le inlature din simptome in ultimele clipe de viata.

Fotografii de Zora Iuga.