Ploaia care a venit si-o calatorie-n care ne-a-nsotit

Intr-o saptamana lacustra in care cei mai multi dintre voi au ajuns sa urasca ploaia, noi am fost mai intertextuali decat de obicei. Ne-am urcat – chiar si metaforic – pe propriile fantome si am pornit intr-o calatorie. N-avem sfaturi auto-moto-velo. Va spunem, insa, ceva despre cunoasterea de sine.

2

De cateva zile, ploua in Bucuresti cu atata furie incat ajungi sa te intrebi daca nu cumva anotimpurile au facut schimb intre ele, asa cum schimba pustii pe maidane portarii, in timpul miutelor. Nu e inca vremea, si totusi s-au napustit umbrele peste cadranele solare si vanturile peste campii. E o farsa, domnule Rilke?

Ploua de atatea zile incat ne-au intrat picaturile in carne si am ajuns versuri intr-o poezie de Blaga: pe sub piele ne curge ploaie, nu sange. Asa a fost toata saptamana, indecisa si foarte capricioasa. Te-ai fi trezit si nu te-ai fi trezit. Ai fi plecat si nu ai fi plecat. Ai fi facut ceva si nu ai fi facut nimic.

Simptome clare. E timpul pentru o calatorie. In afara casei, in afara orasului, in afara voastra, poate chiar in afara lumii. Va propunem, la recomandarile acestui sfarsit de saptamana, cateva opriri eclectice, ca viata insasi: Kurt Vonnegut, Marilyn Monroe, Borges, cuiburi de berze si Nick Cave. Dati check-in.

Iata felurile in care am fost indecisi si capriciosi de-a lungul acestei saptamani. Feluri pe care nu le putem lasa in urma.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Berzele

Stiu, radeti. Fiecare cu obsesiile lui, nu? Duminica, 27 mai, cand scriu aceste randuri am amintirea proaspata a unei recente fericiri. Aceea de a vedea berze, multe, multe berze. E greu sa va explic si probabil e si mai greu pentru voi sa intelegeti, dar daca vad o barza sunt fericita. Luati-o asa cum e. Ba, ca sa ma intelegeti, cititi acest interviu cu Haruki Murakami, care spune ca e fericit atunci cand vede o pisica. Asa poate va apropiati de fericirea mea. Si poate imi scrieti pe oana@dela0.ro ce fericiri similare aveti voi.

O lectura de miercuri dimineata, ultima carte scrisa de marele Borges inainte de moarte.  Povestiri simple despre lucrurile simple de care cel mai adesea ne e frica. Iubirea, despartirea, moartea, fericirea. Pregatesc o cronica a ei cat de curand, deocamdata insa, n-o pot lasa in urma. Creste in mine, ca nufarul in Chloe din „Spuma zilelor” a lui Boris Vian. Sa deschid un pic usa: „In scurta trecere a acelor ceasuri eu cunoscusem dragostea si privisem moartea. Tututor oamenilor le sunt dezvaluite toate lucrurile sau, cel putin, toate acele lucruri care ii sunt date spre cunoastere unui om, dar mie, de seara pana dimineata, mi-au fost dezvaluite aceste doua lucruri esentiale”.

  • Do you love me?

Ploua. Mult. Aud clopote. S-ar putea sa fie numai in mintea mea. Din boxe, Nick Cave isi plimba mainile lungi peste monedele din buzunar care zornaie, in acord cu niste clopote care bat undeva. „Do you love me, like I love you?” Vocea grea repeta obsesiv intrebarea asta. Ea nu raspunde. In fundal cu siguranta ploua, sau asa imi place mie sa cred. Ma gandesc la lucruri care cad, simt placere contempland distrugerea. Aud obsesiv aceeasi intrebare si niciun raspuns. Port bratari care zornaie. E foarte tarziu. Pentru orice. „And the coins in my pocket go jingle-jangle. Do you love me?”

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Colectia “Marilyn Monroe” de la “Dilema veche”

Chiar asa, stimati cititori: cum sa o lasi in urma pe Marilyn Monroe? Ea e intotdeauna inainte, intr-o cultura tot mai pop, obsedata de imagine si de tragedii. Ar fi nedrept sa spunem despre aceasta femeie care si-a rascolit contemporanii, aceasta ispita care a sedus cei mai importanti barbati ai Americii timpurilor sale, ca era doar frumoasa. Marilyn Monroe traieste dincolo de cult, caci ea nu e doar decolteul mereu generos, rochia alba infranta de aburul metroului new-yorkez, zambetele largi,  perfecte, buzele mereu rosii, ca in poeziile nefericitilor romantici.

Marilyn Monroe a fost si o actrita talentata. Sigur, e facil sa scrii ca a jucat roluri de gasca, dar domnilor!, va rog, “Unora le place jazzul” sau “Cum sa te mariti cu un milionar” (in regia lui Jean Negulesco, stiti) sunt, in felul lor, popular, dar onest, capodopere. Nu mai vorbim despre “Totul despre Eva”, caci acesta este, prin excelenta, soclul lui Bette Davis.

Marilyn Monroe reuseste sa faca un rol magnific pana si in “Inadaptatii”,  cel mai greu dintre aceste filme. In rest, ramane cum stim de la diva incoace: domnii prefera blondele, iar diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei fete.

Filmele le gasiti la reduceri, la toate librariile „Adevarul” – doar 40 de lei pentru 8 DVD-uri. Putin pentru cat de mult primiti la schimb! Peliculele din colectie, in ordinea aparitiei cu „Dilema veche”:

  • “Domnii preferă blondele” – Gentlemen Prefer Blondes (1953)
  • “Totul despre Eva” – All about Eve (1950)
  • “Cum să te măriţi cu un milionar” – How to Marry a Millionaire (1953)
  • “Niagara” (1956)
  • “Unora le place jazzul” – Some Like It Hot (1959)
  • “Staţia de autobuz” – Bus STOP (1957)
  • “Şapte ani de căsnicie” – The Seven Year Itch (1955)
  • “Inadaptaţii” – The Misfits (1961)

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Prizonieri intr-un azil de lunatici

As putea sa va spun ca scriitorul american Kurt Vonnegut a fost un iconoclast. Ca a urat cu pasiune tot ceea ce poate fi incadrat ca norma, ca si-a facut un scop din a pulveriza cu o ironie nonsalanta tot ceea ce inseamna valori contemporane, ca a fumat ca un turc toata viata, fiind prea las sa se gandeasca cu seriozitate la o alta forma de sinucidere. As putea, dar nimic din toate astea n-ar explica catusi de putin cum se simte un om cand asista la decimarea a 135.000 de semeni in jurul sau. Vonnegut a scris “Abatorul cinci” stiind cu precizie asta, din moment ce amintirea Dresdei sfartecate de bombardierele Aliatilor in cel de-al Doilea Razboi Mondial i-a bantuit multe nopti.

Nu despre Dresda, nici macar despre Vonnegut, insa, nu sunt aceste randuri, ci despre incercarea, cata mai e, a catorva dintre noi de a intelege de ce naiba ne aflam pe planeta asta.

In mai 2004, Vonnegut a scris un eseu de cateva mii de semne in care a strans tot ceea ce poate fi strans ca raspuns la aceasta intrebare. Sunt concluzii simple, pe care orice om care a trecut prin dragoste si razboi macar o data le poate cuprinde. Unul din putinele lucruri bune ale modernitatii, scrie Vonnegut, este ca daca mori de o moarte oribila, nu vei fi murit in van. Ii vei fi distrat pe ceilalti, prin intermediul televiziunii.

Traim intr-o lume care comemoreaza un prizonier al azilului asta de lunatici numit Pamant, un prizonier ce a fost pironit pe o cruce de lemn de alti prizonieri ajunsi, intamplator, sa-i traiasca epoca. Macar asta ne cruta pe toti: indiferent de era istorica, toata lumea pur si simplu s-a trezit aici, cu toate regulile dinainte stabilite. Pana la final vedem, macar o data, un elefant roz si-i dam dreptate lui Albert Camus: singura problema filosofica cu adevarat serioasa este sinuciderea.

Iata, deci, un text, nu ma feresc sa o scriu, absolut exceptional scris in 2004 de Kurt Vonnegut.

  • Facebook. O evaluare

Si daca tot suntem aici, si daca tot ati ajuns sa cititi acest text dand click, cel mai probabil, pe un link ratacit pe Facebook, e bine de stiut cum se construiesc castelele de nisip, doar pentru ca lumea sa faca apoi o drama din valul care, inevitabil, le dizolva.

In toata nebunia cu zecile de miliarde de euro pompate in cel mai inutil ambalaj al modernitatii – da, este vorba chiar de reteaua de socializare a lui Mark Zuckerberg – , poate ar fi util sa rescriem dictionarele la capitolul “valoare”. Nu va speriati, puteti sa dati like linistiti acestor recomandari, sa dati like si articolului de AICI, si in general sa va marcati aprecierea pe tonele de informatie scrisa sau fotografica de pe Facebook.

Adevarul simpatic si, pana la urma, mantuitor e ca nu valoreaza absolut nimic.   

2 COMENTARII

  1. Nu, n-am ajuns din
    Nu, n-am ajuns din intamplare, de pe o poteca feisbuk. Va citesc regulat si sunt fericita ca existati aici, in vizuina asta aproape secreta. Nu stiu cand voi citi tot ce povestiti voi acolo, dar va citesc pe voi si imi bandajeaza o leaca nevoia de altceva altundeva.

  2. Rolul de care Marilyn Monroe
    Rolul de care Marilyn Monroe era cea mai mandra era cel din Niagara, pentru care a si studiat la scola de actorie a lui Lee Strasberg Actor`s Studio. A fost foarte apreciata de catre critici pentru acest rol.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.