Un ziarist, Patrick de Hillerin, scrie in Catavencii un articol.
Pretins jurnalistic, materialul e o alcatuire de pareri si impresii din seria “scuipati aici!”. De scuipat, se doreste a se scuipa spre Sebastian Burduja, un ins provenit dintr-o familie cu trecut sulfuros, scolit in universitati occidentale si intors de cativa ani in tara cu intentia auto-declarata de a ne scoate din rahat.
Mirosind caracterul securistic al ofertei politice Burduja, ziaristul de la Catavencii se urca pe Cal Alb, invarte de doua ori din Sabia Dreptatii si porneste la lupta, cu justificarea ca lumea trebuie sa stie cu cine are de-a face.
Pentru a implini chestiunea de interes public, Patrick de Hillerin insaileaza insa un text-recurs la morala, in care face publica o drama de familie si o analizeaza cu microscopul etic pentru a ilustra caracterul presupus infect al insului Burduja.
Mai exact, ziaristul scrie ca – in timp ce tatal Sebastian era preocupat de proteste si mobiliza diaspora la miting – fetita sa de 3 ani se ineca in Franta, apoi era adusa in mare taina in Romania pentru a fi inmormantata.
Si toate astea fara ca parintele cu ambitii politice sa dispara din peisajul public, pentru a-si plange omeneste odrasla. Ceea ce demonstreaza automat, in lectura moralistului de tastatura, ca omul Burduja e un monstru.
Cam asta e tiparul de emotie publica (ca judecata nu poate fi numita) la care apeleaza ziaristul.
Patrick de Hillerin scrie, cu propria mana, ca “Partidul domnului Burduja nu exista decat cu numele”, “pe tanarul Burduja nu-l prea baga nimeni in seama”, “i s-a pus eticheta de om al SIE” , “e un balon gonflat de catre colegii lui taticu”, “dupa protest nu straluceste, nu este vanat de televiziuni, nu este bagat in seama de presa, nu-l identifica nimeni drept salvatorul natiunii”.
Si totusi, in ciuda premisei de irelevanta cronica, ziaristul considera ca e bine sa ni-l masoare cu propriul centimetru etic pe Burduja, sa stabileasca daca a reactionat bine sau nu la moartea odraslei sale.
“Care e miza atat de mare pentru un politician necopt si fad, incat sa-si abandoneze familia tocmai intr-un astfel de moment din cale-afara de nefericit?”, se intreaba in material Patrick de Hillerin. Pai, domnule ziarist, de ce nu l-ati intrebat direct pe Sebastian Burduja, daca tot ati ales unghiul acesta investigativ?
Daca scrii despre moartea copilului unui politician (in devenire), si esti ultragiat ca acel politician merge la proteste in loc sa stea in casa sa-si planga pierderea, nu e obligatoriu sa confrunti toate supozitiile si ipotezele personale intervievand politicianul in cauza?
Stim, e neplacut, dar asa se face presa. E gresit ca ziaristul sa se ghideze exclusiv dupa rarunchii proprii. E OK ca o nelamurire, o nemultumire, chiar o antipatie personala sa fie punctul de start al unei documentari – dar nu e deloc OK ca la publicare, la capatul documentarii, sa fie de gasit impresiile si perceptiile autorului. Cu atat mai mult intr-o chestiune extrem de personala precum moartea unui copil.
Cine anume il investeste pe ziarist cu puterea de a judeca public felul in care un parinte traieste o tragedie de familie?
Care sunt uneltele folosite spre masurare?
Si care e exact relevanta, adica interesul public?
Romania nu e un dezastru pentru ca n-a avut oameni buni, sufletisti la conducere (ori care sa jeleasca dupa manualul de jelit strans ipocrit in brate de un jurnalist sau altul). Politica si administratia nu sunt teste de umanitate (chiar daca sunt de popularitate) – si incapacitatea noastra administrativa nu e rezultatul unui preaplin de rautate personala, ci al unui preaputin de organizare si eficienta colectiva.
Acolo e treaba noastra, a jurnalistilor: sa punem in discutie metodele si mijloacele noastre colective, nu sa inventam culpe morale individuale fondate exclusiv pe judecati subiective.
In fata acestui test jurnalistic complet ratat, Frontline Club Bucharest s-a mobilizat, strangand semnaturi de condamnare a derapajului.
Dar, in ultima instanta, solutia nu e ca o organizatie sau alta, confruntata cu porcarii media, sa faca apel la semnaturi de bine. Solutia – credem – e ca profesionistii de presa sa ajunga la numitorul comun al profesiei lor. Jurnalismul nu e doar o specie guvernata de reguli. E una salvata de reguli.
Altfel, ramanem doar cu articole insailate si liste cu semnaturi.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu
Despre viata intr-o tara care s-a salvat de la inec. Salvatul de la inec inseamna pentru multi sa fii la final de luna pe zero in loc sa fii in sitiatia in care sa nu-ti poti plati utilitatile.
Scoala cu un singur elev, de pe o insula cu mai putin de 30 de locuitori. Povestea unui loc in care viata are alt curs si a copilului care suna din clopotel in fiecare zi, desi nu e nimeni care sa raspunda apelului sau.
E drept ca nu unul prea recent, dar de ascultat daca nu ati facut-o deja. Despre frici, necunoscut, mituri, prejudecati de care cineva cu putere se poate folosi pentru a manipula, dezbina. Mai exact despre cum s-a schimbat un oras odata cu venirea imigrantilor.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Un film
MEG: intalnirea din adancuri. Ceva frumos, cu rechin de demult. Se vorbeste in chineza partial, semn ca nici Hollywoodul nu va mai fi ce a fost.
-
Un documentar
Licu: o poveste romaneasca. La cinema.
-
Si inca un film
Utoya. Pe care l-am scris.
-
O carte de recitit
Orbitor, de domnul nostru Mircea Cartarescu.
-
O alta carte de recitit
Armata de cavalerie, de domnul nostru Isaac Babel.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Respectul uniformelor
