Poveste despre Gogu

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

Idolul meu era Gogu, de la noi, de pe Alee. Gogu era un adolescent nu inalt, dar blond si bucalat ca un inger. Un inger puternic, se intelege.

Nimeni nu-l punea la pamant pe Gogu, care isi lua dusmanii la mana fara sa piarda vreodata. Gogu era un Rocky.

Nu i se intamplase nimic neobisnuit, nu bause substante interzise, nu sarise de pe un bloc pe altul si nu pretindea ca intr-o viata fusese Iisus Hristos (cum pretindea fratele sau mai mic, caruia toti ii spuneam Bebe, desi il chema Cornel). Nu.

Gogu era Gogu, si cumva toata lumea cazuse de acord ca Gogu nu putea fi altcineva decat Gogu, nu i se atribuise vreodata o porecla.

Avea o fire vesela, nu l-am vazut vreodata trist, nu dadea pe la scoala si isi insotea tatal in nobila arta a zugravirii caselor de oameni. Mi se pare o intreprindere foarte serioasa si nu stiu cand anume in viata copiilor se defecteaza ceva si ei nu mai vor sa construiasca nici case, nici sa le salveze, ca pompieri, nici sa ii prinda pe talhari, ca politistii cei buni.

Nu stiu cand copiii decad din sperante in haznaua realitatii. Eu nu cazusem inca. Obisnuiam sa ma gandesc si asa: oare ce-ar face Gogu daca ar fi in locul meu?

Locul meu era cu bunica-mea in Piata Bucur-Obor, vindeam morcovi. Ne aducea bunica-miu cu un Moskvitch si ne lasa doua-trei zile. Innoptam intr-o gazda la o baba, dar cel putin o data am dormit si in taraba, stiu cum e.

Imi placea sa vand morcovi, si bunica-mea imi dadea aproape tot ce castiga. Mergeam doar vara. Cand se facea timpul sa ma intorc in oras, la scoala, aveam o mica avere. O risipeam fara sa prezint regrete.

Au trecut astfel cateva veri bune. Il vedeam pe Gogu tot mai rar, nu mai dadea pe acasa, isi gasise o fata in cartierul Diana si se zvonea ca urmeaza sa se insoare si sa se mute acolo.

Imi parea rau de acest deznodamant. Gogu spunea bancuri minunate, in care ii placea sa improvizeze. Se impauna, dar cumva fara sa devina ridicol. Gogu era Gogu, ce sa mai.

Ma simteam legat de el de un fel de fratie a oamenilor care muncesc dinainte sa aiba varsta legala. Nu putea fi vorba de o prietenie prea stransa intre noi, era o distanta de netrecut la varsta aceea – Gogu era mai mare. Eu eram un putoi.

Dar ii purtam respectul si admiratia care i se cuvin unui idol, v-am spus deja, si nu-mi iau introducerea inapoi. De ce dintre toti il alesesem anume pe el e imposibil de explicat. Dupa standardele oamenilor mari, Gogu era indiscutabil o loaza. Urma sa devin si eu o loaza?

N-am devenit. Gogu chiar s-a insurat in cartierul acela si nu ne-am mai intalnit decat foarte rar, eu am mai mers cateva veri cu bunica-mea la Bucur-Obor si am strans alte averi pe care le-am risipit la fel de usor. Nu m-am inteleptit in trecerea timpului. Pana la urma, am plecat si de pe Alee si mi-au ramas doar amintirile si regretele.

Eram deja student cand am auzit ca Gogu cazuse la puscarie intr-un jaf in care isi sustinuse nevinovatia. I-am vazut poza in ziar. Arata ca un om rau. Era ras in cap si avea o cicatrice urata deasupra ochiului stang. E foarte posibil ca eu sa fi fost singurul cititor al ziarului care a crezut in nevinovatia lui. Nu aveam niciun temei, dar il credeam nevinovat.

Stateam pe Calea Mosilor, cu doi studenti. Bunica-mea continua sa vanda morcovi la Piata Bucur-Obor, iar noaptea dormea in camera mea. Eu ma trageam pe un divan pe hol si incercam sa atipesc. Era mai bine ca in copilarie, era mai bine ca in taraba.

Bunica-mea continua sa imi dea toti banii mie. Nu mai erau o avere, dar erau o supravietuire, ceea ce e mai important – ma treceau de la o saptamana la alta.

Dadeam telefoane in oras, pastrasem relatii, culegeam cu usurinta vesti de pe Alee: situatia lui Gogu era disperata, sigur avea sa fie incarcerat. Putea doar sa mai spere la o pedeapsa blanda.

Era un an nenorocit: se facuse o iarna ingrozitoare. Ninsese in noaptea aceea, iar acum zapada inghetase. Era patru-jumatate, zorii erau inca departe. La Obor, daca ajungi dupa cinci degeaba mai ajungi. Nu mai vinzi nimic. Sa vinzi morcovi e ca si cum ai pescui, asta o stiam de la opt ani.

O condusesem pe bunica-mea la taraba ei, iar acum ma intorceam prin nameti, cand a aparut haita. O haita sangeroasa, la zece dulai. Le-am vazut coltii si am vazut si moartea care ma astepta. Moartea ranjea la mine si as fi avut mare pofta sa ii dau mortii un pumn in ranjetul ala.

Asa ca am inceput sa fug. Desi era cea mai proasta idee pe care o puteam avea, era totodata singura. Am fugit. Am fugit. Am fugit. Am fugit. Am fugit.

Am fugit ca niciodata inainte si nu m-au ajuns. Dar am alunecat, am cazut si deja simteam rasuflarea fiarelor.

Urma sa fiu spintecat, si atunci a aparut Gogu. Era tot cum il stiam pe cand avea paispe ani – blond si bucalat ca un inger.

Si Gogu mi-a dat un par dintr-un gard. Si eu m-am ridicat de la pamant si cu parul acela am lovit animalele, inspaimantat, cu sete, cu nebunie, cu toate puterile.

I-am invins, au plecat maraind ca niste lupi si vedeam in privirea lor turbata ca nu se terminase, ca ma vor cauta pentru razbunare.

Gogu imi salvase viata, dar acum nu mai era nicaieri. Acolo unde aparuse el, blond si bucalat ca un inger, era acum doar un gard rupt, cu un par lipsa.

Am ajuns acasa, si am adormit imbracat, am dormit tot restul zilei – un somn fara vise.

A doua zi am primit veste ca pe Gogu l-au condamnat doi ani si patru luni.

Am continuat sa il cred nevinovat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.