Poveste despre Insula Soferilor

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

In amintire, totul tinde sa devina indurabil.

Cadrele de conducere mimand preocuparea, nesfarsitele foi plimbate de la nordul catre sudul redactiei, fara alt rost decat simularea muncii, damful de spaga pe ici, pe colo, gazetarii batrani cu borseta mereu deschisa, in asteptarea urmatoarei mese gratis … duca-se!

Au fost pana la urma anii de aur.

Dar cel mai frumos loc din redactie era Insula Soferilor. Acolo, pe Insula, era ca pe corabia capitanului plecat dupa Moby Dick: acolo era lumea intreaga.

Intai de toate, Jderul. Iarna, Jderul purta o haina de blana ca de dama, ceea ce l-ar fi predispus la batjocura, caci Insula era un mediu barbatesc.

Despre Jder circula insa legenda ca, intr-o imprejurare, cu multi ani in urma, ar fi luat o viata de om fara sa clipeasca. Poate ca era doar o legenda, ca atatea altele, dar Jderul avea o privire care taia ca un cutit. Femeia Jderului era o fosta balerina sau poate chiar o fosta prostituata. Nimeni nu indraznea sa aduca in discutie aspectul.

Jean era tigan. Jean era atat de tigan ca avea geana pe el. Adica: nu se putea prezenta in nicio multime fara sa devina suspect. Era cel mai bland om din lume. Nadusea ca un Cotabita in zi de concert, ceea ce il facea si mai suspect. Odata a salvat un pui de prepelita.

Misu era un golan adorabil. In timpul liber facea Stambulul. Ne citea in fiecare zi ziarul si avea doar doua vorbe pentru noi.

Vorba unu era valabila cand ziarul ii placea. Hai, ca nu e rau!, spunea Misu si te batea pe umar, aproape prietenos. Asta se intampla foarte rar. Vorba doi: te stergi cu el la cur! Arunca atunci ziarul pe masa si mai statea sa ne priveasca o vreme de sus, ca si cum ar fi vrut sa vada cine dintre noi chiar ar fi avut curajul sa il ia si sa se duca spre bai.

Ciprian era aproape pitic. Intr-o noapte l-am pierdut in plin reportaj. Relatam bucuria dintr-un cartier de periferie, bucurie prilejuita de faptul ca echipa locala reusise o spectaculoasa calificare in turul trei al unei cupe europene. O clipa de neatentie si iata-l pe Ciprian inaltat ca un zmeu spre cerul Giulestiului. In jurul lui, oamenii urlau: hau-hau-hau! Cineva il vazuse si i se facuse pofta sa arunce spre cer piticul – ce sa le mai zici?

Matador purta mustata de colonel, dar el nu ar fi ucis o musca. Blajin om! Nu era el Jean, dar nici departe nu era. Iubea pestii de acvariu, mai ales gupii, si era un familist redutabil. Stia insa ca e impozant, asa ca de multe ori cobora din masina cu o bata in mana, pentru a conferi un plus de siguranta in cadrul subiectelor cu documentare dificila.

Matador ii dadea talpa. Odata a adus o personalitate importanta de la Aeroport pana la Casa Presei in doar treisprezece minute. Povestea des istoria asta, dar nu scurta vreodata din minute. Treisprezece minute, omule, iti jur! Si cand jura, Matador isi arata ceasul si il batea cu aratatorul.

Multe vorbe am invatat de la ei – nu e treaba magarilor de unde beau oile apa sau asta e dimineata d-aia cand te-a trezit pula sau copile, as fute ceva strain sau daca n-ai bani de friptura, iti iei o ciorba si o dregi din paine.

Mult mai tarziu, cand ziarele de mult disparusera, l-am revazut pe Ghita. Am uitat sa va spun despre el: vara umbla, a la legere, in costume ca ale halterofililor de la olimpiada. Atunci, tarziu, Ghita conducea camioneta unui producator de carnati si era foarte fericit. Lui ii placea enorm sa se uite la desene animate. Un munte de om cu suflet de copil foarte mic. I-am trimis bezele in trafic. Ghita radea si chipul sau rumen era luminos.

Nu i-am mai cautat, nu m-au mai cautat, au fost anii de aur!, si gata – nimeni nu vrea sa ne intoarcem acolo, pentru ca am fost fericiti si oamenii nu trebuie sa se intoarca niciodata acolo unde au fost fericiti. Macar atata lucru ne-a invatat si pe noi viata.

Si chiar daca nu am fost cu adevarat fericiti, asa ne place sa ne amintim acum: toti avem nevoie macar de un trecut.

Ma gandesc la Insula acum: o masa goala la care nu se mai rade, suspendata intr-un timp mort, sub o lumina artificiala, ocolita si de fantome.

Si gandul acesta ma duce foarte aproape de o lacrima.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.