Poveste despre Vasco

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

Vasco trecuse de mult de optzeci de ani.

Avea un caine, care avea mari dureri si s-ar fi cuvenit eutanasiat. Vasco nu incuviinta aceasta despartire – cainele suferea si Vasco suferea alaturi de el, dar tot se opunea mortii, ca si cum astfel ar fi putut sa isi amane si propriul destin.

Vasco nu mai canta decat la ocazii. Ocazii erau tot mai putine. Iar acum, obiectiv, ce ii ramasese din viata? Era casatorit (de sase decenii!) cu o femeie inca mai in etate decat el, care isi alina sfarsitul cu morfina.

Crescuse trei fete, dar despre niciuna nu se putea spune ca se asezase la casa ei. Asezatul la casa ta era o moda disparuta in Umbria timpurilor noastre. Niciuna dintre fete nu ii daruise nepoti, iar el avea melancolia meselor mari de altadata si nu o gasea nici ridicola, nici scandaloasa.

Acum patruzeci de ani, Vasco mergea in fiecare vara la Rimini. Erau anii de aur. El canta pana in zori balade foarte populare. Intr-o vara a avut saizeci si trei de concerte, va dati seama?

Castiga bani si avea un succes la dame care le innebunea de gelozie pe fetele sale (mai ales pe mezina, care nu o data a aparut in sala de festivitati a hotelului in care concerta Vasco numai si numai pentru a-i trage un sut feroce in fluierul piciorului si a-i striga ca locul lui era cu ea in parc! – mezina avea, indiscutabil, dreptate).

Sotia sa ii indurase excesele cu o demnitate de secol XIX. Iar acum, la rigoare, tot ea era ceva care avea parte de o cortina nenorocita. Oamenii care nu au noroc nu au niciodata noroc.

Vasco nici macar nu mai ofta cand isi amintea de viata sa trecuta. Se obisnuise cu toate – chiar si cu absenta marii din rutina sa zilnica (copilarise in Marche, nu departe de Civitanova).

Mai departe, el nu facea decat sa astepte ocaziile speciale, mai ales vizitele la prieteni mult mai tineri.

Atunci, isi lua chitara si incepea sa traiasca din nou. Traia cateva minute cat interpreta un cantec vechi. Isi punea tot sufletul in cantecul vechi.

Apoi urma o pauza in care Vasco redevenea un batran in fata ultimelor porturi. Apoi mai canta un cantec vechi si era din nou tanar si ochii sai albastri straluceau ca marea pierduta.

Apoi, mult inainte de miezul noptii, ocazia speciala se termina si atunci Vasco isi mangaia chitara, iar ochii sai erau din nou foarte obositi. Nimeni nu ii vedea inima – inima lui era inca lacoma de fericire.

Vasco se gandea la el insusi ca la singurul supravietuitor de pe o corabie care naufragiase. Privea cerul ca pe un catarg rupt.

Nu exista alta incheiere: dupa ocazie, Vasco isi purta intotdeauna chitara asa cum porti un prieten pe drumul spre casa.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.