Treaba e ca Popa Titi nu fusese, de fapt, niciodata popa. Nu intrase in niciun altar.
Tanarul Titi a vrut sa dea admiterea la Teologie, s-a pregatit singur, pe ascuns, bineinteles, dar taica-su nici n-a vrut sa auda. Era o idee buna sa ai un baiat popa, asta o stia si al batran, ca nu era prost, si nu s-a vazut popa sa nu fie gras, dar totodata avea nevoie de bratele lui Titi in gospodarie, nu putea sa-l lase singur pe la Targoviste. Si s-a opus.
Asa si-a pierdut Popa Titi mintile. Invatase si carte, se certase si cu taica-su, era pe undeva normal sa o cam ia razna.
Pana la urma, uite ca nenea Marcel calculase gresit: acum aveau un diliu in familie, care numai bun de munca nu mai era. Nu mai aveai ce sa faci cu el. Si asa a inceput Popa Titi sa bata trenurile de pe raza judetului Dambovita.
A fugit de acasa si a trait din vagabondajul acesta. Nu fura, nu dadea in cap la lume. Stia randuielile Bisericii, canta sfintele slujbe, vorbea pe de rost din Evanghelii. Toate babele il ocroteau.
Douazeci de ani incheiati a facut Popa Titi propaganda pentru Domnul Nostru Iisus Hristos prin gari si prin personale si, mai rar, prin accelerate. Babele i-au gasit si nevasta, una cuminte, a lu’ Turcanu de la Gaesti, care fusese necinstita de un boier. Nu mai era ea fata mare, ba chiar era si putin grea, dar Popa Titi nici n-a bagat de seama. A trait cu femeia si s-a bucurat, in felul lui, ca are un baiat.
Minte nu mai avea multa Popa Titi. Isi vedea strict de trenuri si de liturghie. Isi facuse, cu nevasta si fiu-sau, care nu era al lui, un rost la o margine de sat si aici tragea in fiecare seara. Casa aceasta era aproape de gara, si nici nu dadeau zorile cand Popa Titi era deja prin vagoane cantand Doamne miluieste.
Povestea lui Popa Titi e veche, e foarte veche, istoria spune ca el s-a savarsit prin anii `50. E mort de zeci de ani, si doar supravietuitoarele dintre fiicele si nepoatele babelor de odinioara il mai stiu.
Femeile erau convinse ca era ceva mai mult cu Popa Titi. Nu era doar asa un om scrantit intru Hristos. Nu, nu. Una, care l-a si vazut, zicea ca Popa Titi avea ochii verzi si in ochii lui ardea o lumina, ca o candela, asa, care-l facea sa semene unui inger.
Dar si femeia aceasta avea acum aproape nouazeci de ani si prea putini se mai opreau sa o asculte. Toti greseau, caci baba stia multe povesti ca aceasta cu Popa Titi, era o Seherezada fara noroc.
Baba era bunica mea.
Eu aflasem povestea lui Popa Titi inca din copilarie si am cautat de atunci macar un rand scris despre el, dar nu am gasit niciunul. Nimeni nu a scris vreun cuvant despre Popa Titi, tot asa cum Domnul Nostru Iisus Hristos nu ne-a lasat niciun rand scris. Bine, daca nu luam in considerare ce a scris o data cu batul pe nisip, dar nici nu putem sa luam in considerare, fiindca oricum a venit un val si a sters totul.
Acestea sunt primele cuvinte pe care le scrie un om despre Popa Titi. Nu aveti de ales: trebuie sa ma credeti cand va spun ca sunt adevarate.
Bunica-mea n-a mintit niciodata.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Vara lui 1978
