O istorie a pulei la români

Indignarea pe care o traversăm e firească, dar insuficientă. Dacă România este astăzi un stat falimentar, asta se întâmplă și din pricina celor care n-am știut sau n-am avut chef să fim cetățeni. România am lăsat-o chiar noi, de multă vreme, în pula noastră.

0

Trăim momente de legitimă deznădejde – și chiar de isterie colectivă (mai puțin legitimă) – după ce până și cei mai optimiști au putut să vadă funcționarea necenzurată a statului român față în față cu o catastrofă (cum a fost incendiul din clubul Colectiv).

Imaginile video de la intervenția pompierilor din noaptea de 30 octombrie 2015, publicate recent de reporterii ziarului Libertatea, sunt tulburătoare și ilustrează o acțiune de salvare pe care supraviețuitorii incendiului au prezentat-o de la bun început ca fiind haotică și târzie.

Secvențele video găzduiesc chiar și un “lasă-i în pula mea!”, urlat de un om complet depășit (de o situație de urgență) către alți oameni complet depășiți, când slujba lor era chiar aceasta, să se descurce în situații de urgență.

Imaginile publicate de Libertatea sunt greu de tolerat, ca orice oglindă pusă înaintea unui chip desfigurat. Sunt despre noi, cei rămași după Colectiv. Despre ce-am făcut între timp cu societatea noastră. Și despre ce făcuserăm înainte cu ea. Și despre ce urmează să facem.

Un salvator boxează cu umbrele celor pe care este chemat să-i salveze – să-l lase în pula lui.

Dar câți români se pricep cu adevărat la slujba lor, câți nu-și bagă pula? Mai ales în sectorul bugetar, unde și-au găsit loc și cumnații și cumetrii și unchii și nepoții și finii și afinii și ceilalți membri ai clanurilor, triburilor și grupurilor de interese care ne țin loc de societate. 

Indignarea noastră e firească, dar e prea puțin, fiindcă dacă România este astăzi un stat falimentar, un stat semi-eșuat, încă în picioare doar din bunăvoința plăcilor tectonice și a centralei de la Cernavodă, asta e și din pricina noastră, a tuturor celor care n-am știut sau n-am vrut sau n-am avut chef să fim cetățeni. 

O să ne cadă coșmelia în cap? Tot nu ne va mișca. O să murim striviți de corupție și incompetență? O să urlăm în continuare. Și mai presus de orice, o să inventăm eroi după eroi, pe care ne vom bizui în închipuirea noastră că vor salva situația.

Ați uitat, poate, că și Raed Arafat (șeful Departamentului pentru Situații de Urgență) a fost, cândva, eroul nostru colectiv, cel pentru care lumea a mers încolonată către Palatul Cotroceni în ianuarie 2012, dând astfel startul protestelor civice din acea iarnă.

Niciun erou nu poate salva o lume care esențialmente își plânge doar de milă, gata mereu să facă inventarul eșecurilor, niciodată capabilă să propună și să acționeze în direcția soluțiilor. Pentru că o astfel de lume nu se salvează, de fapt, cu eroi.

România s-a trezit ultima din lagărul comunist și ultima se va trezi și când ne va bate în fereastră Apocalipsa. Nu ne-a trezit Colectiv, nu ne-a trezit Caracalul, nu ne vor trezi nici celelalte tragedii colective sau individuale care abia ne așteaptă.

Tu ce ai făcut pentru democrație?

E de ajuns să mergi la serviciu, să îți îndeplinești obligațiile din fișa postului, să nu dai și să nu iei șpagă, să nu-ți angajezi nevasta sau cumnatul sau pe tata socru într-o direcție din subordine? E de ajuns să votezi cu ăia care nu sunt ăilalți, e de ajuns să mergi la proteste din când în când, e de ajuns să consideri că tu ești bun și ceilalți răi?

Nu este.

Democrația funcțională se construiește mai subtil, cu sprijinirea (nu din vorbe, ci din buzunare) a unei presei libere, cu taxarea gesturilor de impostură cotidiană, cu cunoașterea drepturilor și lupta pentru ca ele să fie respectate, cu implicarea rațională în viața cetății.

Se construiește cu o politică nuanțată (nu hei-rup, hei-rup de stil nou), cu răbdare pentru punctele de vedere diferite, cu capacitate de dialog și chiar de compromis rezonabil, cu respect pentru tradiție și valori, cu preocupare pentru viitorul de lângă tine, pentru strada ta, pentru spitalul din cartierul tău, pentru locurile comune din proximitatea ta.

Sunt lucruri mai importante pe lume decât consumul, lucruri care trec dincolo de salarii și de pensii (oricât de speciale). În teorie. În practică, prea des, politicienii tratează populația ca și cum ar fi o turmă căreia trebuie să îi mai pună niște resturi în troacă.

Sunt acele lucruri dintr-o societate care dă șanse egale, în care inechitățile nu sunt umplute cu dispreț și ură, în care propaganda nu e pretutindeni fiindcă oamenii au filtru critic, în care nu-ți furi pădurea și nu-ți truchezi educația, în care dai din timpul tău celorlalți, o societate de oameni în care ne putem măcar îndura chiar dacă nu ne face o plăcere deosebită să fim împreună. 

Faceți, fie și din când în când, acest elementar exercițiu de memorie: unde sunt astăzi bogații de acum zece ani sau de acum douăzeci de ani? Unde sunt astăzi Patriciu și Sechelariu și J.R. Ewing de la Slobozia, unde e astăzi Ciumara, unde e astăzi Radu Vasile, unde e până și Vadim?

Toți acești oameni și atâția alții nu mai sunt, nu mai trăiesc, chiar dacă au fost bogați în bunuri și obiecte, chiar dacă au avut putere. 

Toți sunt morți, cum vom fi și noi, peste o oră, o lună, trei ani sau șapte ani sau cincizeci de ani. Ce lăsăm în urma noastră? Asta mai are vreo importanță? Ne mai interesează?

Am mers pe burtă prin istorie și am ajuns astăzi aici, nicăieri. Ne mai oprim din când în când, ne indignăm pe forumuri și prin piețe, apoi continuăm drumul spre următoarea catastrofă, așteptând eroul providențial.

Adevărul deloc confortabil e că – din comoditate, lașitate sau frică sau altceva – pe România am lăsat-o chiar noi, de multă vreme, în pula noastră.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O lansare
S-a lansat oficial o nouă platformă media independentă. Este vorba de Inclusiv . Materialul propus săptămâna aceasta este un podcast despre modul în care agenții de vânzări din companiile farmaceutice și medicii și-au dat mâna în ultimele decenii pentru profit, nu pentru binele pacientului.

Povestea unui cult și a unui abuz
Este povestea preotului Pomohaci – una a exploatării, a banilor, a manipulării, a abuzului sexual. Este și povestea unui stat cu o legislație permisivă cu abuzatorii, incapabil să-și protejeze copiii și să-i pedepsească pe cei care-i abuzează. 

Un îndrumar împotriva manipulării
Pentru că săptămâna aceasta s-a discutat din nou intens despre recursul compensatoriu las aici câteva link-uri care ar putea ajuta. Nu sunt doar despre recursul compensatoriu, ci și despre recidivă și reintegrarea deținuților. Vă puteți informa AICI, AICI, și AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Craciun

O carte
Mașinării ca mine, de Ian McEwan, Polirom.

Încă o carte
Ziua opricinicului, de Vladimir Sorokin, Curtea Veche. 

Un film de cinema
It must be heaven. De Elia Suleiman. 

O piesă de teatru
Kremlinul de zahăr, spectacolul companiei Rampa. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Despre jurnalism și publicul său

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.