Povestire despre acel octombrie

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

In ziua aceea, George facu o descoperire care il descumpani. Lucra de zece ani in acea corporatie. Zece ani blestemati! Avea sute de colegi de munca, dar de cel putin jumatate de deceniu fusese intotdeauna singur la masa de pranz! Intotdeauna.

Colegii sai – corporatistii – erau inevitabil niste imbecili cu care nu putea discuta nimic. Nimicul e un tiran. Nimicul e atotcuprinzator. Erau niste imbecili la costum care citeau carti motivationale, asta daca mai citeau ceva. Singura lor preocupare ramanea sa urce in ierarhia companiei, intr-o teribile intrecere intre impostori.

Erau innebuniti dupa conferinte tinute de alti impostori, dar doar atata timp cat era „business cool” sa fii vazut acolo. Erau incurabili. I-ar fi ucis fara regrete – pe toti.

George isi dispretuia colegii, iar ei o stiau si il dispretuiau la randul lor. Nu putea fi altfel. El era un artist care naufragiase pe insula aceasta ca sa aiba din ce trai. Compania fusese generoasa financiar cu el. Ii rasplatea chinul, insa ii luase sufletul. Incepea sa traiasca zilnic, desi putin, de la orele 18, fix. Mai erau si sfarsiturile de saptamana, cand se imbata cu vin in compania unor activisti de mana a doua cu care se iluziona – desi tot mai greu – ca va putea schimba lumea, ca si cum lumea ar putea fi schimbata de ceva. Pendula, deci, intre entuziasm si disperare.

Dar abia atunci – in acea zi de miercuri din acel octombrie – George isi dadu seama cu adevarat de completa singuratate in care isi tara fiecare amiaza.

Privi catre alte mese – tineri cu badge-uri de gat planuind concedii in Thailanda (Maldive e “so last year”!), sporovaind nimicuri despre ratele lor bancare si noi proiecte imobiliare. I-ar fi ucis bucuros, de asemenea. “Poate ca, totusi, Statul Islamic nu e cea mai rea idee”, glumi, la el in cap, cu acel amestec de cinism si deznadejde cu care isi vorbea mereu.

Stia ritualul: cei care aveau copii (destul de putini, de altfel) dezbateau chiar acum – deloc in surdina – aspecte din arta parenting-ului. Aduceau in discutie cele mai potrivite tehnici de educatie prescolara, criticau gradinite si educatoare, blestemau “clasa zero”, invatatoarele, profesorii, si in general erau depasiti de situatie.

George nu avea copii, iar adevarul era chiar mai dureros – nu mai intretinuse relatii sexuale de fix doi ani sase saptamani si trei zile. Nu era ca si cum socotea timpul acestei clepsidre, dar era destul de usor sa tina minte data aceea. Fusese un 1 iunie. Un cacat de 1 iunie. Atunci auzise, de altfel, ultima oara, din partea femeii lui, cuvintele “te iubesc”.

A doua zi, in zori, cand se trezise, descoperise ca fusese parasit. Femeia lui nu ii oferise multe explicatii suplimentare. Ii comunicase decizia ei – asa a simtit! – pe o jumatate de coala de hartie A4. Erau niste incercari de argumente – toate stupide. Logica nu fusese niciodata punctul forte al femeii sale, iar de la o vreme – de cand i se intarise dezgustul – George credea ca aceasta era o caracteristica a speciei feminine in general. Femeia lui disparuse in zori. George se trezea pe la zece.

O vreme continua – absurd – sa o iubeasca, apoi se blaza intr-o greata radicala. Se refugie in aceasta scarba care nu avea unde sa il duca. Bau tot mai mult, se buhai si astepta sa innebuneasca.

Iar in acel octombrie, in acea zi de miercuri, intelese cu adevarat cat de singur era, intelese – tot adevarul se prabusi peste el deodata, asa cum cade uneori toamna peste satele de la campie. Intelese ca nici nu ar fi putut fi altfel, ca nu mai era nimic de sperat. Viata trecuse.

George puse mana pe cutit si isi taie incet, cu gesturi egale, pieptul de pui la gratar. Musca dintr-o bucata deloc generoasa. O mesteca. Avea acelasi gust din ultimii zece ani – avea gust de cauciuc.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.