Povestire despre adolescenta si sperante

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine acum cu o noua serie. In fiecare luni, pe Dela0.ro, "Viata ca o proza".

0

Cand am intrat in cuseta, adolescentul era deja acolo. Daca ingerii ar avea varste, atunci el era un inger foarte tanar. Era blond, era zvelt si era beat. Era foarte beat.

Dupa cateva incercari ratate de a se ridica in capul oaselor si de a iesi pe culoar, s-a lasat pagubas, prabusindu-se pe spate ca un om iremediabil infrant. Bineinteles ca n-am avut nimic impotriva sa ramana el in patul de jos.

Adolescentul avea ceva emotionant, ca de copil, un fel de naivitate care m-a facut sa ma gandesc la brutalitatea despartirii de lumea copilariei si la nedreptatea trecerii la viata de adult.

Adolescenta e o granita peste care trecem din graba, ca niste nebuni, urmandu-i pe toti nebunii dinaintea noastra. Daca ne-am gandi putin, am vedea ca nu e deloc profitabil. Dar, adolescenti fiind, iata ca nu ne gandim.

Voiam sa citesc o carte – era un jurnal, era jurnalul unui nebun, in care un diarist batran isi povestea chinurile erotice, el fiind obsedat de nora sa, dansatoare si, probabil, prostituata in tinerete. Nu stiam toate detaliile povestii, tocmai de aceea voiam sa o citesc. Lumina insa l-ar fi naucit pe adolescent. Asa ca eram amandoi condamnati la intuneric.

Adolescentul m-a rugat sa il trezesc atunci cand va suna alarma de la telefonul sau mobil. Trebuia sa coboare intr-un oras al carui nume l-a bolborosit si nu l-am inteles. Nu l-am pus sa repete.

Trenul se misca ingrozitor de incet, neputand citi, priveam plafonul si asteptam sa vina naibii nasul, care intarzia suspect de mult, cand adolescentului i-a sunat celularul. A avut un dialog pe care nu puteam sa nu-l aud cu mama dumisale, in care incerca, facand eforturi supraomenesti, sa o convinga ca nu, nu a baut, ca i se pare ei ca vocea lui, ca…

Mama adolescentului probabil stia ca fiul ei e la acea rascruce care il poate duce oriunde, la heroina, la puscarie, la spitalul de nebuni sau intr-un serviciu oarecare in care sa-si functionareasca viata si sa se intrebee, desi mai degraba foarte rar, la ce folosesc toate astea.

Chiar m-au induiosat zadarnicele tentative ale adolescentului de a-si minti mama, asa ca am coborat si am iesit pe culoar.

La capatul culoarului, doi nasi cu sepcile lasate pe ceafa discutau, aproape conspirativ, despre politicile catastrofale ale partidului de guvernamant, care lasase studentii sa circule gratis in toate trenurile vechii companii de stat. Si era o obida de o tristete sfasietoare in pofta lor de spaga, pe care studentii nu mai aveau sa o potoleasca niciodata. Nasii erau deznadajduiti.

Cei doi m-au simtit venind si au schimbat macazul, virand catre starea la zi a fotbalului din tara noastra, pe care au gasit-o, de asemenea, deplorabila, cu aceasta observatie avand categoric dreptate. Nici nu s-au mai obosit sa ma intrebe de bilet. M-am indepartat, insa, si de ei, simtind chemarea unei singuratati absolute.

Pe batranul nebun din carte il cheama Utsugi. E un nume bune pentru un diarist, daca e un diarist japonez. Asta era mintea mea – un gand care sa acopere un gol. Ce altceva sunt gandurile noastre?

Iar cine m-ar fi privit chiar atunci ar fi putut vedea ca zambesc, si chiar zambeam gandindu-ma – alt gand care sa umple un gol – la nasul din Moscova-Petuski geniului Erofeev.

Mi-ar fi placut sa am asupra mea o sticla de votca din care sa ne impartasim toti, si adolescentul, si cei doi nasi ruinati de politica partidului de guvernamant, si eu, care plecasem deja pe patruzeci de ani si urcam in toate aceste trenuri de noapte nu ca sa ajung undeva anume, ci din stricta inertie.

Scriam mici note de calatorie in niste gazete muribunde care ar fi trebuit sa moara, pentru ca nu le citea nimeni, dar nu mureau pentru ca erau tinute in viata artificial de milionari corupti si snobi. Ma simteam mizerabil si daca as fi avut curajul unui set complet de analize probabil ca medicul de familie m-ar fi indrumat catre preot, sa-mi pregatesc pledoaria in vederea judecatii de apoi.

In urma cu zece ani, in trenurile de noapte mai urcau si curve care intre doua statii lungi isi castigau, foarte omeneste, existenta. Tanar, apelasem de cateva ori la serviciile lor si niciodata nu fusesem dezamagit. Ajunsesem chiar sa le cunosc curvelor mele necazurile – cu barbatii, cu copiii, cu parintii. Curvele din trenurile de atunci au fost, de altfel, singurii psihologi pe care i-am frecventat.

Bineinteles ca plecasera sa-si practice, cu mai mult succes economic, meseria in Spania. Le-am pierdut urma. Dar, in lumina noilor realitati financiare europene, probabil ca acum activau intr-o tara nordica si abia asteptau sa stranga destul cat sa se intoarca in tara.

Curvele cinstite, la fel ca oricare muncitor cinstit, nu strang insa niciodata suficient cat sa nu mai fie nevoite sa munceasca. Doar matroanele, adica exploatatoarele, si pestii cei mari au aceasta sansa. Nu am avut niciodata atat de putina inima incat sa le prezint aceasta realitate din lumea capitalului.

Se facea tot mai frig. Si era, poate, timpul sa ma intorc la adolescentul pe care il lasasem singur in fata atacurilor mamei sale.

Trecand pe langa nasi i-am auzit vorbind din nou, de data aceasta despre o colega de-a lor – o nasa. Ea se pare ca-si pierduse mintile dupa ce suferise un atac de panica provocat de un gest al pisicii ei batrane, care i-ar fi sarit la gat fara niciun motiv, intentionand sa o sfasie si sa o ucida..

Trenul se chinuia sa traverseze Carpatii, era o noapte fara luna si am simtit atunci insuportabila greutate a adevarului. Dintre noi toti doar adolescentul mai avea inca sperante.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.