Povestire despre Artist

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Artistului tocmai ii aparuse primul roman. Prestigioasa editura care il debutase nu luase si initiativa unei lansari de carte, asa ca Artistul decise sa se indrepte singur catre o librarie din centrul orasului. Avea sa isi vada cartea acolo, poate chiar in vitrina.

Nu era timp sa devina sentimental, nu era vreme de lacrimi. Isi simti inima plina de bucuria acestei mari realizari. Toata viata lui mizerabila era de-acum razbunata. Era romancier! Romancier!

Artistul urca in saua bicicletei sale si incepu sa pedaleze. In oras aparusera, ca indiscutabile dovezi ale modernitatii si contemporaneitatii cu secolul XXI, piste pentru biciclisti. Artistul avea in urechi castile albe ale unui telefon inteligent. Asculta coloanele sonore din filmele lui Tarantino si pedala. Era fericit.

Intrase deja pe Calea Victoriei cand in mintea sa isi facu loc, deodata, frica. De unde venise aceasta frica? Nimic nu il pregatise pentru ea. Era o frica animalica. Era o frica ingrozitoare.

Urma sa fie ucis! Urma sa fie ucis! Era limpede ca urma sa fie ucis. De unde stia Artistul ca urma sa fie ucis? Uite ca pur si simplu stia! Pedala, pedala, pedala, dar acum totul se intampla ca intr-o reluare.

Vechile cladiri interbelice isi plecau etajele superioare in fata lui, isi scoteau jobenurile si ii faceau reverente. Toate, toate!, erau semne ale despartirii. Avea sa fie ucis! Cine avea sa il ucida? Avea sa fie zdrobit de un aututorism care nu rula regulamentar? Un glont ratacit intr-o reglare de conturi cum in oras aveau loc rar, dar inca mai aveau? Nu stia si nici nu mai voia sa stie. Era prea tarziu.

Pedala, pedala, pedala. Inainta tot mai greu, desi depunea eforturi tot mai mari sa prinda viteza. In urma sa venea frica. Frica nu gonea, frica zambea, frica avea rabdare. Il astepta sa se prabuseasca. Frica il va ridica de pe sosea si ii va sprijini capul pe genunchii sai, frica ii va inchide, pentru totdeauna, ochii, frica il va trece Styx-ul.

Artistul innebunise. Si mai avea atat de putin! Nici macar un kilometru nu mai era pana la librarie. Dar uite ca innebunise chiar acum si, chiar daca nu avea sa moara, oricum nu si-ar mai fi putut recunoaste cartea in vitrina. Toata viata lui mizerabila nu fusese razbunata.

Avusesera dreptate? Avusesera dreptate toti cei care ii spusesera sa isi faca o viata? Romane!, auzi si dumneata… Aici, la noi, unde nu gasesti cinci mii de cititori de romane la douazeci de milioane de locuitori. Romancier! Asta nu era meserie – era o sinucidere amanata.

Artistul pedala, pedala, pedala, iar pe Calea Victoriei treceau acum, in minijupe, toate fostele sale iubiri, tinerele femei ale studentiei sale.

Iat-o pe Marta! Splendida Marta, cu zambetul ei contrafacut. Marta, mosenitoarea mai multor generatii de tragedii. Marta, pentru care se luptase o data cu un clovn si alta data cu un actor-recitator. Marta, fredonand din Tica Lumanare in timpul fabuloasei lor acuplari…

Iat-o pe Alexandra! Alexandra, colectionara de artisti ratati. Alexandra, care visa la fluturi si la Moscova si la palmieri, in acelasi timp, fara niciun pic de rigoare in iluziile sale. Alexandra, cu utopiile ei baroce, insuportabile. Alexandra pentru care a vrut sa provoace la duel un poet minor, dar era prea las pana si pentru dueluri cu poeti minori. Alexandra care pleca intotdeauna inainte de zori, ca o cocota defecta, lovita brusc de rusine. Alexandra, amanta atator ticalosi si negustori si filosofi. Alexandra, care cauta totul si nu gasea niciodata nimic…

Iat-o pe Cristina! Cristina, cu palariile ei de regina, alergand, alergand, alergand. Cristina, care nu cunoscuse nicio pasiune si pe care, cel putin o data, si-ar fi dorit sa o spintece cu un cutit, ca intr-o balada populara…

Artistul pedala, pedala, pedala, iar pe Calea Victoriei nu mai treceau acum fostele sale iubiri, in minijupe. Pe Calea Victoriei marsaluiau acum soldati nemti si mantalele lor lungi le fluturau in urma ca steagurile celor invingatori. Soldatii nemti bateau pas de defilare, iart artistul pedala, pedala, pedala prin timp, pe coama unui val de secunde in cadere.

Se simtea ca o amuleta insufletita de un zeu dement, scapata dintr-o regretabila intamplare in lumea reala. Si asa incepu sa ninga.

Artistul ridica atunci privirea catre cer si vazu cupola de sticla a globului in care fusese inchis. Stiu, stiu din nou, ca nu va ajunge niciodata, niciodata!, sa-si vada romanul abia publicat.

Si continua sa pedaleze.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.