Povestire despre clipa aceea

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Ea era cea mai frumoasa femeie din lume.

Ea era atat de frumoasa incat privind-o era ca si cum urma sa nu mai aiba niciodata nevoie de nimic. Isi putea imagina urmatoarea jumatate de secol exact asa: sa stea in acest loc si sa ii priveasca profilul.

Ea desigur ar fi albit, foarte putin, un nou rid i-ar fi curtat coada ochiului stang, dar ea ar fi fost in toate epocile care ar fi venit, cu razboaiele lor, cu tragediile lor, cu inutilitatea si cu splendoarea lor, cea mai frumoasa femeie din lume.

Ea zambea privind in jos, parul ei indiscutabil negru cobora o data cu zambetul si era perfect, si zambetul ei era purtat de gravitatie inspre inima pamantului. El privea inima pamantului si tacea. Taceau amandoi asteptand secunda urmatoare si secunda urmatoare nu venea si o asteptau.

Cand, dupa indelungi eternitati, se intampla sa vina nimic nu se schimbase, erau tot ei si timpul nu ii putea atinge. El isi simtea inima inaltandu-se ca un zmeu pe cer si ea zambea si zambetul ei era purtat de gravitatie inspre inima pamantului si mai departe, si mai departe, si mai departe, si mai departe.

La dracu’ cu urmatoarea jumatate de secol, la dracu’ cu tot viitorul! Viitorul nu exista. Exista doar clipa aceasta. Era fericit ca traia in clipa aceasta. Niciodata nu mai fusese fericit, atat de fericit, ca traieste. El era batran. Ea avea aceeasi varsta cu el. Ea era tanara. O privea cum nu stia sa mai fi privit vreodata o femeie in ultimul deceniu si jumatate, de cand era major.

Ca sa fim sinceri, o privea asa cum nu stia sa mai fi privit vreodata o femeie. O iubea. O iubea ca un caine si nu era nimic de facut, nu era nimic de sperat, nu era nimic de implinit. Si nimic nu se putea face. Si totul era de pierdut.

Ea urma sa plece in lumea ei din care venise ca sa i se arate. Si uite – aceasta este perfectiunea, dar nu lui ii era harazita, si se simtea ca Moise murind inainte, chiar inainte ca poporul ales sa ajunga pe taramul fagaduintei. Nu se putea intampla nicio fagaduinta intre ei.

O privea ca si cum asa ceva nu ar fi putut sa existe, o privea ca si cum asa ceva n-ar fi trebuit sa existe. Era concomitent geniala si superba. Era singura femeie geniala si superba din galaxie, era singura femeie concomitent geniala si superba din cate femei traisera, sau poate ca nu era asa, poate ca si alti poeti urcasera muntele acestor patimi, la dracu’ si cu ceilalti poeti!, exista doar clipa aceasta si profilul ei, si parul ei negru, si zambetul ei si forta de gravitatie si in rest – nimic, nimic, nimic, nimic, nimic.

O privea si privind-o il vazu pe Dumnezeu zambind si Dumnezeu ii spuse: l-am oprit, poti sa traiesti pentru totdeauna doar clipa aceasta.

Si apoi Dumnezeu disparu si ea se intoarse catre el si ii spuse “la revedere”. Il imbratisa, ii saruta obrazul drept si ii spuse “pastreaza, pastreaza clipa aceasta”, si spunand asa disparu in realitate. Amandoi au stiut, chiar atunci, ca nu se vor mai vedea vreodata.

Apoi urma o noapte, si apoi urma o zi, si apoi urma o viata, si el pastra pentru totdeauna clipa aceea.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.